Vineri, 11 iunie, a inceput cea de-a 19-a editie a Turneului Final al Campionatului Mondial de Fotbal, cea mai veche competitie internationala din acest sport. Turneul final din Africa de Sud, programat intre 11 iunie si 11 iulie, este gazduit in premiera de o tara africana si reprezinta ultimul stagiu al unei competitii care a inceput in august 2007 si in care au fost implicate 204 din cele 208 state afiliate la Federatia Internationala a Asociatiilor Fotbalistice (FIFA). Campionatul Mondial de Fotbal se situeaza la acelasi nivel, ca numar de tari implicate in competitie, cu Jocurile Olimpice de Vara, organizate in urma cu doi ani de capitala Chinei, Beijing.
Dar ce alte implicatii, in afara de cele sportive, poate avea o competitie de asemenea amploare precum cea din aceasta vara? Cateva aspecte privind istoria altor editii ale Cupei Mondiale, dar si a altor competitii sportive, pot raspunde cu usurinta la aceasta intrebare. De asemenea, nu mai este niciun secret ca organizarea unui turneu final reprezinta, pe langa prestigiul de care tara sau tarile organizatoare se bucura, si o lupta surda, in spatele usilor inchise, pentru obtinerea beneficiilor pe care un astfel de stat le are. Dar organizarea unei astfel de competitii poate fi o arma cu doua taisuri: investitiile – in special in infrastructura – nu dau intotdeauna efectele scontate, iar proiectele realizate pentru gazduirea evenimentelor nu pot deveni rentabile decat pe termen lung, nicidecum in cele 30 de zile ale desfasurarii ostilitatilor.
Spre exemplu, in urma cu patru ani, gazdele din Germania au furnizat o serie de cifre care au confirmat succesul financiar pe care competitia gazduita de aceasta tara a reprezentat-o. O statistica sumara a editiei precedente arata in felul urmator:
– 194 de tari participante (cu tot cu sportivi, oficiali, staffuri tehnice, voluntari si turisti), 64 de partide sold-out (toate confruntarile din cadrul turneului), 32 de echipe nationale calificate;
– 3,36 milioane de spectatori, prezenti pe cele 12 stadioane;
– 18,4 milioane de spectatori la Festivalurile Fanilor in cele 12 orase-gazda;
– 800.000 de vizitatori asteptati, alte doua milioane in plus au sosit pe durata desfasurarii Cupei Mondiale;
– 2.240 de camere de hotel au fost ocupate in medie, de fanii fiecarei nationale participante;
– 25.000 de angajati in sistemul hotelier ;
– O audienta cumulata estimata la 25-30 de miliarde de telespectatori, in 240 de tari ;
– Peste 18.000 de jurnalisti acreditati
Pentru editia din 2010 din Africa de Sud, estimarile privesc un spectru mai redus, urmand ca cifrele oficiale sa fie cunoscute dupa incheierea competitiei. Astfel, despre acest turneu final se poate vorbi ca a adus deja venituri de peste 3 miliarde de dolari, in perioada 2007-2010, fara a fi luate in calcul investitiile facute in dezvoltarea acestui sport in tara. Sunt asteptati peste 500.000 de turisti, pentru a asista la meciurile gazduite de 10 stadioane, din 9 orase. Nu vor lipsi nici evenimentele-conexe: workshopuri, congrese, ceremoniile de deschidere si inchidere sau Centrul International Media. Cu siguranta insa, editia din Africa de Sud a Cupei Mondiale va ramane intiparita atat in memoria participantilor, cat si in cea a spectatorilor, jurnalistilor sau telespectatorilor mai ales prin ambianta sonora provocata de – celebrele deja – vuvuzele. Trompetele denumite astfel, care scot un sunet asemanator cu cel al unui imens roi de albine, domina atmosfera de pe stadioane si de pe strazile oraselor sud-africane. Probabil ca niciodata in istoria unei competitii sportive, un obiect sonor nu a fost atat de controversat, iar interzicerea vuvuzelelor este in continuare un subiect dezbatut de organizatori si participanti, chiar si dupa inceputul competitiei.
Cum au evoluat insa dimensiunile acestei competitii, in plan organizatoric, economic si mediatic ? Ce reprezenta o editie a Cupei Mondiale, in perioada tulbure a anilor’30 si ce impact si acoperire mediatica are aceasta acum ? Originile acestei competitii se pierd undeva in trecut, in primele decenii ale secolului al XX-lea. Visul unui francez, Jules Rimet, a devenit realitate tocmai in Uruguay. O lume inca zguduita de ororile Primului Razboi Mondial incerca sa se uneasca, macar spiritual, in jurul unor competitii sportive. Reinvierea Jocurilor Olimpice in 1896, precum si dezvoltarea tot mai profesionista a sporturilor au contribuit la transpunerea marilor rivalitati intre natiuni – unele dintre ele, proaspat create – in plan sportiv. In foarte scurt timp, lacomia politicienilor a facut ca ambitiile marilor puteri ale acelor vremuri sa se transpuna si in mediul sportiv. Jocurile Olimpice de la Berlin, din 1936, au reprezentat cel mai bun prilej pentru regimul nazist al lui Adolf Hitler de a arata lumii stralucirea unei tari renascute din propria cenusa, dupa ce fusese umilita in urma cu mai putin de doua decenii, in urma Primului Razboi Mondial. Doi ani mai tarziu, echipa de fotbal Italiei cucerea cel de-al doilea titlu mondial consecutiv, la turneul final din Franta. Sportivii fusesera insa amenintati cu executia de catre dictatorul Benito Mussolini, daca nu se vor intoarce acasa cu trofeul. Dupa aceste doua evenimente, a devenit evident ca regimurile totalitare din Europa acelor vremuri nu accepta niciun fel de concurenta. Peste cateva luni, in septembrie 1938, Germania va invada Polonia, fapt care va marca inceputul celui de-al Doilea Razboi Mondial.