Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Condamnarea comunismului a parut multa vreme ca o imposibilitate datorita manifestarilor diferite ale miscarilor totalitare. Aceste miscari au avut ca principal obstacol in comparatia lor precedentul respingerii totale de catre majoritatea intelectualilor a posibilitatii unor asemenea perspective.
Nici Razboiul Rece, nici Gulagul, nici suspiciunea si ermetismul regimurilor comuniste, nici condamnarea stalinismului nu aruncasera inca ideologia comunista in categoria totalitara. Agresivitatea miscarilor de extrema dreapta, cinismul si ostentativitatea faptica a acestora a permis comunismului sa-si pastreze in mare parte aura intelectuala, revolutionara si chiar pe alocuri umanista. Acesta imagine a fost alimentata si de amplele campanii antifasciste duse de miscarea comunista.
Iluzia democratica care plana asupra marxism-lenismului are radacini adanci: „Este uimitor cum acelasi socialism, care nu numai ca a fost apreciat de timpuriu drept cea mai mare amenintare pentru libertate, dar care a inceput chiar in mod absolut fatis ca o reactie impotriva liberalismului Revolutiei franceze, a dobandit o acceptare unanima sub steagul libertatii.” I Abia evenimentele din 1989 au spulberat partial temerile unei posibile dezbateri comparative.
O parte a argumentelor rezistentei intelectuale provin din tabara antifascista occidentala care chiar si deziluzionata de esecul comunist nu poate accepta ideea ororilor comuniste in fata celor national-socialiste. Alta pozitie refractara vine din partea intelectualilor care sunt de parere ca aceasta comparatie atenueaza din culpabilitatea miscarilor de extrema dreapta. Nu mai putin importanta este si opozitia acelora care considera ca ororile fascismului ar risca sa devina mai putin atroce odata cu aceasta comparatie. Apoi, incadrarea comunismului in categoria totalitarismelor era privita si ca o strategie a razboiului rece. Anti-nazismul comunist postbelic este, dintr-un anumit punct de vedere, un avatar al antifascismului comunist.
Ideea de a compara ideologia extremei drepte cu cea a extremei stangi a plecat de la insasi ideea de analogie intre regimuri. Astfel de incercari dateaza inca din perioada interbelica. In 1926, Luigi Sturzo, in lucrarea „L’Italie et la Fascisme” compara cele doua fenomene. In 1936, Élie Halévy este printre primii care ridica problema comparatiei comunismului cu fascismul. Ideile sale se regasesc in „L’Ère des tyrannies” aparuta in 1938. In 1934, in „Marxism and Bolchevism” de Karl Kautsky, liderul social-democrat pune semne de egalitate intre comunism si national-socialism, iar in 1935 François Furet in „L’Avenir du Bolchevisme” ca mai tarziu sa reia subiectul in „Trecutul unei Iluzii”.
Faptul ca U.R.S.S. se numara printre invingatorii antifascisti este o realitate care in ochii celor mai multi anula orice incercare de asociere a comunismului cu vreo specie a ideologiei totalitare. La aceasta iluzie a contribuit masiv propaganda sovietica occidentala care se sprijinea pe un aparat complex al dezinformarii. Fiindca termenul „totalitarism” este de origine mussoliniana, tendinta a fost aceea de a descrie numai speciile fascismului, comunismul fiind vazut ca apartinand altei categorii.
Dupa razboiul mondial, Hannah Arendt a incadrat in limitele sale atat comunismul, cat si fascismul. Arendt a observat ca trezirea maselor a marginalizat importanta individului, a deschis o epoca anti-idividualista. Miscarile totalitare se sprijina pe alienarea maselor, antreneaza masele, le confera o iluzie a importantei.
Dupa lucrarea lui Arendt, egalitatea intre aceste tipuri de totalitarisme nu a fost totala din partea unor istorici care nu reuseau sa ridice comunismul la acelasi nivel cu fascismul. Pe langa fructuoasa propaganda sovietica antifascista, o alta explicatie care sustine o astfel de atitudine este influenta marxista asupra perspectivelor de analiza istorica care a durat aproape un secol. Si cu toata reticenta fata de extinderea conceptului de „totalitarism”, paradoxal este ca „nici fascismul si nici nazismul nu a reusit sa creeze un sistem totalitar atat de perfect ca cel al comunismului.” II Pe deasupra, „nici unul dintre fascismele europene nu a produs o fantasmagorie asemanatoare marxism-leninismului, care sa se adreseze intelectului.” III
Hannah Arendt descrie importanta rolului populatiilor dezradacinate, mobilizate de revolutiile totalitare. Daca tiraniile, dictaturile sunt prezente in aproape toate etapele istoriei umane, totalitarismul aduce ca noutate perspectiva inumana a puterii. „Formele organizarii totalitare asa cum se disting prin continutul lor ideologic si prin sloganurile propagandei sunt complet noi.” IV Originea acestei noi forme politice sta in degradarea ordinii democratice. Totalitarismul este reversul sistemului democratic, este negarea lui. Odata cu succesul ideologiei totalitare si instaurarea regimului, teroarea si represiunea devin instrumente de politice publice. „Propaganda totalitara a ridicat scientismul ideologic si tehnica sa profetica la un nivel necunoscut de eficienta a metodei si de absurditate a continutului, pentru ca vorbind la modul demagogic, nu exista o cale mai eficienta pentru a evita discutiile decat prin scoaterea unui argument de sub controlul prezentului afirmand ca doar viitorul ii poate dovedi meritele.” V Dar nu trebuie sa vedem o noutate in scientificitatea autodeclarata a discursurilor totalitare. In epoca moderna, stiinta a evoluat demonstrandu-si capacitatile creative, dar totodata si puterea de legitimare a ideologiilor.
Ideile lui Furet din „Trecutul unei iluzii” sunt reluate in corespondenta sa cu Ernst Nolte. Observand interdependenta dintre cele doua fenomene totalitare, Furet nu sustine o relatie cauzala intre acestea si respinge astfel perspectiva lui Nolte. Pentru Furet „istoria pare cu atat mai suverana cu cat ne-am pierdut iluzia ca o putem guverna” VI, ascensiunea discursurilor totalitare demonstrand slabiciunile si contradictiile latente ale societatilor secolului XX.
Ernst Nolte, incercand sa determine premisele genezei fascismului, considera ca „a refuza sa percepi altfel decat ca pe o crima cealalta mare putere de fascinatie a secolului trebuie considerat un reziduu nejustificat al viziunii comuniste.” VII Si marturiseste ca ideea de comparatie a celor doua fenomene isi are sursa intr-o descoperire inopinata: „Si eu mi-as fi limitat aria de interes numai la national-socialism si la „radacinile sale germane” daca nu as fi descoperit intamplator in gandirea socialista a tanarului Mussolini atat influente ale lui Marx, cat si ale lui Nietzsche.” VIII
Weber si Rogger, in „Dreapta europeana”, observa ca „Ideologia precum si practicile fasciste fac dificila clasificarea ei ca miscare de dreapta in sens traditional. Dificultatea este inca si mai mare atunci cand se ia in consideratie faptul ca fascismul nu si-a abandonat niciodata in totalitate mostenirea revolutionara de stanga.” IX Punctul comun al ideologiilor celor doua poate fi identificat in opozitia radicala fata de capitalism. In timp ce comunismul acuza fascismul ca o culme a agresivitatii imperialismului capitalist si simptom al colapsului sistemului, discursul fascist identifica in perspectiva sa antisemita acelasi evreu atat in mecanismul capitalist, cat si in amenintarea rosie.
In cazul romanesc, ideea condamnarii comunismului a venit tarziu dupa epuizarea fenomenului de extrema dreapta pentru a trezi un interes pentru o astfel de comparatie. Dar pe langa aceasta, lunga perioada de guvernare comunista a indus o perspectiva anti-fascista care a devenit de necontestat pentru cateva generatii: “Departe de a fi doar o pasiune sovietica, comunismul devine in aceasta epoca o pasiune europeana, cu o capacitate spectaculoasa de a mobiliza energii si de a modela agenda publica.” X Astfel, dupa 1989, cel mai des s-a pus problema comunista si nu de putine ori in sens nostalgic, aceasta lasand in constiinta publica o intreaga mitologie.
Fiindca “nu putem studia separat aceste fenomene: ele dezvolta , intr-o maniera radicala, contradictiile liberalismului, iar complementaritatea/ rivalitatea lor a dominat intregul secol” XI , analizandu-le fata in fata, acestea sporesc sansele de a localiza punctele slabe ale ordinii democratice in evolutia ei.
I Friedrich August von HAYEK, Drumul catre servitute, Ed. Humanitas, Bucuresti, 1993, p.37.
II Thierry WOLTON, Rosu – Brun.Raul secolului, in Romulus Rusan(editor), Biblioteca Sighet, Ed. Fundatia Academiei Civice, Bucuresti, 2001, p.126.
III Ibidem, p.127.
IV Hannah ARENDT, Originile Totalitarismului,Ed. Humanitas, Bucuresti, 1994, p.476.
V ibidem., p.454.
VI François FURET, Ernst NOLTE, Fascism si comunism, Ed. Univers, Bucuresti, 2000, p.21.
VII Ibidem, p.40.
VIII Ibidem, p.40.
IX Hans ROGGER, Eugen WEBER, Dreapta Europeana: profil istoric, Ed. Minerva, Bucuresti, 1995, p.196.
X Ioan STANOMIR, „De la Regatul Romaniei la Republica Populara Romana.Ttranzitia catre totalitarism si semnificatia ei”, in Ruxandra CESEREANU(coord.), Comunism si represiune in Romania. Istoria tematica a unui fratricid national, Ed. Polirom, Iasi, 2006, p.16.
XI François FURET, Ernst NOLTE, op.cit., 28.
