Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Evenimentele petrecute în Turcia în noaptea de 15 spre 16 iulie și-au ratat scopul inițial, acela de a răsturna guvernul controlat de Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP), însă au evidențiat polarizarea unei țări care deține un rol important în desfășurarea evenimentelor de la granița dintre Europa și Orientul Mijlociu, determinând ca tensiunile să izbucnească în manifestări violente de o amploare suficientă cât să provoace temeri privind declanșarea unui război civil. Însă dacă apartenența la NATO și aspirațiile de aderare la UE ar constitui factori de temperare a acțiunilor pentru oricare dintre părțile implicate într-un conflict ce a devenit evident că se poartă acum la vedere, pentru a înțelege care sunt taberele implicate și reprezentanții acestora, este important să analizăm profilele liderilor care le conduc.
Turcia nu este o țară ferită de violențe și tensiuni. Chiar dacă în ultimele decenii stabilitatea și securitatea au reprezentat o preocupare îndeplinită în mare parte cu succes de instituțiile de impunere a ordinii, desfășurarea evenimentelor din regiune, în special odată cu Primăvara Arabă izbucnită în 2011, a împins Turcia într-o zonă de instabilitate accentuată de activitatea militanților Statului Islamic în zona de graniță cu Siria, dar mai nou și în interiorul țării, cât mai ales a războiului de gherilă și represiunilor violente orchestrate de militanții kurzi reprezentanți ai Partidului Muncitoresc (PKK).
Moștenirea otomană nu a putut fi ignorată, chiar dacă fondarea republicii moderne de către Mustafa Kemal Ataturk, bazată pe principii seculariste, părea că a lăsat deoparte influența Islamului în viața politică. Însă armata a intervenit de 4 ori între 1960 și 1997 pentru contracararea unor instabilități provocate de exploatarea politică a viziunilor islamiste. Iar dacă instituțiile construite tocmai pentru a preveni abaterea de la principiile democratice au ajuns până la a scoate în afara legii un partid care obținuse majoritatea în alegeri, simpatizanții unor politici conservatoare și pro-islamiste au dăinuit în ultimul secol de existență a Turciei. Conflictul e vechi, iar evenimentele din 2016 sunt o dovadă că tensiunile au atins un nou punct culminant.
În momentul de față, toate aparențele conduc către un conflict între conducerea autoritaristă pro-islamică reprezentată de regimul președintelui Recep Tayyip Erdogan și instituția armatei, care evocă respectarea principiilor seculariste ale republicii kemaliste. Cu toate acestea, după restabilirea controlului asupra țării, liderii de la Ankara și-au îndreptat furia și amenințarea cu represalii împotriva clericului Fethullah Gülen, un fost aliat al președintelui, devenit inamicul public numărul unu al regimului. Așadar, ar putea fi vorba mai degrabă de un conflict între două viziuni diferite ale aceleiași orientări, în vreme ce componenta secularistă reprezentată de armată pare a fi prinsă de această dată în jocul de putere al celor două tabere și s-a văzut nevoită să aleagă între sprijinirea taberei rebele guleniste sau loialitatea față de ordinea actuală și respectarea statului de drept. De aici și o posibilă explicație pentru vădita lipsă de coordonare și aparenta divergență de la conducerea forțelor armate.
Dar cine este mai exact Fethullah Gülen și cum s-a ajuns până la mesajul radical transmis de Turcia Statelor Unite prin care ”orice țară care îi oferă (lui Gülen – n.r.) găzduire se află în război cu Turcia”?
Fethullah Gülen – cleric, filantrop, aliat și apoi dușman de moarte al lui Erdogan
Născut în 1941, într-un sat de lângă Eruzum, Gülen a învățat în cadrul unor școli religioase și a început să predice în moschei și în cadrul conferințelor din mai multe orașe din țară. Și-a căpătat notorietatea după ce a înființat o numeroase școli în Turcia, pe care le-a extins apoi în mai multe state din Asia și Africa. A pus bazele mișcării ”Hizmet”, care se traduce prin ”serviciu” într-un dialect al limbii turce, o inițiativă care își propune dialogul interreligios, promovarea educației și democrației. Hizmet a căpătat milioane de suporteri în Turcia, unde se estimează că este simpatizată în special de persoane aflate în sferele înalte ale puterii. Se estimează că circa 10% din populația turcă sprijină mișcarea Hizmet, în timp ce în rândul diasporei aceasta se bucură de o simpatie largă 1.
Gülen a fost unul dintre aliații actualului președinte, în perioada în care Erdogan conducea guvernul de la Ankara. Fiind văzuți ca făcând parte din aceeași tabără, mulți au fost luați prin surprindere de deteriorarea relațiilor și ruptura definitivă petrecută odată cu izbucnirea unui scandal de corupție care a vizat guvernul, în 2013. Consecințele scandalului au determinat o restricție dură asupra rețelelor de socializare, interzicerea canalului YouTube și arestarea mai multor jurnaliști considerați simpatizanți ai mișcării guleniste. În 2014, Turcia a emis un mandat de arestare pe numele lui Gülen, care trăieste într-un exil autoimpus în Statele Unite ale Americii, din 1999. De atunci, de fiecare dată când stabilitatea Turciei pare a fi amenințată, iar guvernul de la Ankara se confruntă cu o slăbiciune, numele lui Fethullah Gülen este oferit drept cauză.
Hizmet – faimă și bunăstare
Mișcarea pe care o conduce i-a adus lui Gülen nu doar faimă și recunoaștere, ci și o avere impresionantă, iar despre Hizmet se afirmă că are o influență substanțială în zonele unde este prezentă. Motivele conflictului dintre Erdogan și Gülen nu sunt clare și nici nu se știe exact când tensiunile dintre cei doi au izbucnit, însă în cele din urmă este foarte posibil să fie vorba despre un singur scop comun pe care fiecare dintre aceștia și-l dorește: deținerea puterii pentru el însuși și cei apropiați. Simțindu-se probabil amenințat, Erdogan a acționat pentru a reduce rolul mișcării Hizmet și a școlilor de pe teritoriul țării. O problemă o constituie însă faptul că acestea au foarte mulți adepți, iar mulți dintre simpatizanții săi au preluat funcții în diverse instituții ale statului. Declanșarea scandalului de corupție în 2013 a fost cel mai probabil răspunsul taberei guleniste, care a dorit să provoace o lovitură pentru electoratul lui Erdogan. Aceasta a eșuat însă, iar popularitatea din jurul lui Erdogan a permis ca Gülen să fie acuzat de ”trădare” și tentativă de lovitură de stat, în timp ce guvernul a pornit o adevărată prigoană împotriva gulleniștilor.
Controversele unei declarații
Pentru a-și motiva acuzațiile, liderii AKP fac trimitere la o filmare din 1999 cu clericul în exil, care afirmă: “Trebuie ca oamenii să pătrundă în arterele sistemului, fără ca cineva să-și dea sema de existența lor, până când aceștia ajung la centrii puterii…Trebuie așteptat un timp până când ai în mână toată puterea statului, până când ai de partea ta toată puterea instituțiilor constituționale din Turcia.” Confruntat cu aceste afirmații, Gülen a susținut că afirmațiile au fost scoase din context.
Acuzat și de implicarea în recenta tentativă a loviturii de stat din Turcia, Gülen s-a apărat condamnând acțiunile armate și afirmând că ”dreptul la guvernare trebuie obținut printr-un proces liber și corect de alegeri, nu prin forță”. Totodată, acesta a amintit că ”având în vedere suferința provocată de mai multe lovituri de stat ale armatei în ultimele 5 decenii, este insultător să fiu acuzat de a avea vreo legătură cu o astfel de acțiune. Resping categoric astfel de acuzații”. 2
Evoluția relațiilor dintre Erdogan și Gülen a ajuns într-un punct critic, în care actualul președinte cere SUA extrădarea clericului. SUA și Turcia sunt angrenate în operațiuni de amploare în cadrul NATO, acolo unde cele două țări dețin cele mai mari contingente armate, însă aceasta nu înseamnă că Washington-ul va îndeplini rapid cerința nerăbdătorului șef de la Ankara. Între timp, guleniștii au timp să se replieze, chiar dacă imediat după ce a recăpătat controlul asupra instituțiilor, guvernul a instaurat o purificare a regimului judiciar, tocmai în perspectiva unor procese care vor viza multe figuri care împărtășesc viziunile clericului aflat în exil.
Recep Tayyip Erdogan – întruchiparea omului de stat pro-islamist din Turcia
La 61 de ani, președintele Turciei a încheiat cu bine cele mai dificile 2 zile din cariera și, probabil, din întreaga sa viață. Confruntat cu o lovitură de stat și cu o potențială tentativă de asasinat, Erdogan a ieșit victorios și, cel mai probabil, cu o legitimitate întărită în fața poporului. Testul popularității a funcționat și, în urma unui mesaj transmis prin Face Time, a mobilizat populația care a protestat împotriva loviturii de stat, forțând armata să bată în retragere.
Recep Tayyip Erdogan s-a născut în 1954 și și-a petrecut primii ani de viață în provincia Rize, pe malul Mării Negre. La 13 ani, tatăl său, care lucra ca angajat al pazei de coastă, a hotărât ca familia să se mute la Istanbul, pentru a oferi copiilor posibilitatea unei vieți mai bune. Ca adolescent, tânărul Erdogan a vândut limonadă și susan pe străzile orașului pentru a câștiga bani de buzunar. A urmat apoi o școală islamică și a obținut o diplomă în management la Universitatea Marmara din Istanbul, iar în paralel a jucat fotbal la clubul Kasimpașa.
Ascensiune în umbra unui mentor islamist
Cariera charismaticului lider de la Ankara se leagă de figura lui Necmettin Erbakan, primul premier islamist din istoria Turciei. În anii 70 și 80, Erdogan a activat în cercurile islamiste ale Partidului Bunăstării, o formațiune care a crescut în preferințele electoratului și care l-a propulsat pe acesta spre primul său succes politic: câștigarea primăriei celui mai mare oraș din țară, Istanbul, în 1994. Patru ani mai târziu, armata intervine și înlătură guvernarea lui Erbakan, iar după doar câteva luni partidul acestuia este interzis în timp ce Erdogan ajunge să ispășească o pedeapsă de 4 luni de închisoare pentru propagandă religioasă. Acesta a recitat în public un poem în care se afirma, printre altele că “moscheile sunt barăcile nostre, domurile sunt coifurile, minaretele sunt baionete, iar cei credincioși, soldații noștri.” 3
În 2001 pune bazele Partidului Justiției și Dezvoltării, împreună cu Abdullah Gul, iar un an mai târziu formațiune obține o majoritate largă, oferindu-i ocazia lui Erdogan de a deveni premier, iar lui Gul președintele Turciei. După 3 mandate consecutive de premier, Erdogan a devenit în 2014 primul președinte ales prin vot popular. Pe tot parcursul anilor în care a deținut puterea, Erdogan a avut o relație tensionată cu armata. Iar despre implicarea sa directă în cele mai mari scandaluri în care au fost implicate figuri militare se discută ca de un fapt acceptat de marea majoritate a societății. În 2013, Erdogan a obținut o victorie majoră prin condamnarea pe viață a 17 înalți ofițeri, acuzați de complot împotriva guvernului AKP, în ceea ce a devenit cunoscut drept cazul ”Ergenekon”. Un alt proces început cu o investigație asupra liderilor armatei, în 2011, denumit ”Barosul”, s-a încheiat prin achitarea, în urmă cu doar câteva luni, a tuturor celor peste 200 de ofițeri acuzați de asemenea de complot. Anterior, și aceștia fuseseră condamnați, însă Curtea Constituțională a anulat verdictul ca urmare a lipsei de credibilitate a probelor, care s-au dovedit ulterior fabricate. La demararea anchetei, în urmă cu 5 ani, șefii forțelor terestre, navale și aeriene au demisionat ca formă de protest. Criticii l-au acuzat pe Erdogan de reducerea la tăcere prin înscenare de procese a adversarilor săi poltici, însă acesta a acumulat un capital de simpatie în rândul populației pe fondul curajului afișat de a se confrunta cu figuri aparent intangibile ale sistemului. Astfel, în unele zone rurale din centrul și estul rural al Turciei, oamenii nu se feresc să folosească apelativul ”Sultan” când vorbesc despre Erdogan.
Provocările politice
Pentru Erdogan, una dintre provocările peste care a trecut cu succes l-a reprezentat gestionarea crizei provocate de protestele de la Parcul Gezi, din Istanbul. Zeci de mii de oameni au criticat planul unei construcții de clădiri în cea mai importantă zonă verde a orașului, iar protestele au degenerat după intervenția violentă a forțelor de ordine. În ciuda evenimentelor, capitalul politic al lui Erdogan nu a avut de suferit, chiar dacă protestele s-au extins inițial și în alte orașe din țară Credibilitatea lui Erdogan a mai fost zdruncinată și de scandalul de corupție apărut în urma difuzării unor înregistrări apărute pe YouTube, în care apăreau inclusiv fiii a 3 miniștri din cabinetul său. Cu toate acestea, deși cele 2 momente ar fi fost estimat că l-au afectat pe Erdogan, un altul pare a fi avut cel mai puternic impact asupra imaginii sale – o catastrofă minieră petrecută la Soma, în urma căreia turcii au reacționat vehement din cauza unei atitudini reci a premierului de atunci, în ciuda pierderii a 301 de vieți.
Dar cu siguranță că cele mai vehemente critici la adresa președintelui turc se referă la tendințele pro-islamiste ale acestuia. Având deja un fundament conservator cu simpatii puternice pentru influența religiei în spațiul public, Erdogan susține că este dedicat secularismului, însă susține dreptul cetățenilor turci de a-și exprima credințele religioase mai deschis. Mesajul său este extrem de popular în mediul rural și orașele mici din Anatolia – locul de naștere al AKP de altfel. În 2013, Turcia a ridicat o interdicție veche de câteva decenii privind portul vălului islamic de către femei în instituțiile publice, cu excepția sistemului judiciar, militar și al poliției. De asemenea, criticii lui Erdogan îl acuză pe acesta că perpetuează sau promovează obiceiuri islamiste prin incapacitatea de a criminaliza adulterul sau prin tentativele sale de a introduce ”zone libere de alcool”.
Provocările economice
În sfârșit, Erdogan și-a consolidat puterea și pe fondul unei stabilități și creșteri economice susținute. Pe durata în care acesta a deținut guvernarea, PIB-ul Turciei s-a triplat, iar economia a crescut cu o medie anuală de 4,5%. Totodată, guvernarea AKP a menținut inflația sub control, după ce aceasta depășea 100% în anii 1990. Pe acest fond, Erdogan a demarat și lucrările la construirea unui palat prezidențial somptuos, cu 1000 de încăperi, numit ”Ak Saray” (”Palatul Alb”), o lucrare grandioasă, de dimensiuni mai mari decât Casa Albă sau Kremlinul. Între timp, însă, ritmul de creșterii al economiei s-a încetinit în 2014 la doar 2,9%, iar rata șomajului a atins 10%. Devenit președinte, Erdogan a lăsat moștenire un partid majoritar ale cărui rezultate avea nevoie să se mențină la cote înalte pentru a forța o schimbare a Constituției și transformarea Turciei într-o republică prezidențială. Dar AKP-ul condus de Ahmet Davutoglu a obținut majoritatea simplă abia din două tentative și doar în urma unui atentat sângeros petrecut cu puțin timp înaintea alegerilor, care a determinat alegătorii să acorde AKP-ului din nou majoritatea pentru a putea guverna. Erdgodan nu a uitat și l-a mazilit după 6 luni pe Davutoglu, ridicând la rang de premier un loialist considerat mult mai manevrabil, Binali Yildirim.
Conflicte și reconcilieri pe plan extern
Pe plan extern, Erdogan a militat pentru integrarea Turciei în UE și a gestionat destul de stângaci o serie de relații bilaterale. Mai întâi, a intrat într-un conflict rece cu Israelul, după un incident provocat de transportul unor ajutoare de către o flotilă palestinienilor din Fâșia Gaza. Ulterior, a intrat în conflict cu guvernul sirian, alegând să sprijine mișcările rebele, dar nu și pe cele kurde, care se opuneau lui Bashar al-Assad. Nu în ultimul rând, doborârea unui avion rusesc de către forțele aeriene turce a provocat o reacție virulentă din partea Moscovei și o serie de măsuri economice de represiune. Nici relația cu UE nu a evoluat, iar planul de gestionare a fluxului de imigranți din Orientul Mijlociu care trebuia gestionat de Turcia a intrat în impas ca urmare a refuzului Bruxelles-ului de a accepta eliminarea imediată a vizelor pentru cetățenii turci și accelerarea procesului de integrare. Abia recent, Erdogan a demarat procedura de normalizare a relațiilor cu Israelul, Rusia și Siria, într-un efort diplomatic ce conduce la ipoteza că semnalele unei amenințări cu recesiunea, tensiunea acumulată din cauza conflictului cu minoritatea kurdă și recenta criză politică l-au determinat pe Erdogan să adopte o atitudine mai puțin conflictuală cu privire la relațiile internaționale.
În 15-16 iulie 2016, Erdogan s-a confruntat cu cea mai dificilă provocare din cariera sa politică: o lovitură de stat pe care a contracarat-o cu ajutorul populației căreia i-a cerut să iasă pe străzi. După ce a câștigat de atâtea ori votul turcilor când i-a chemat la urne, fie că era vorba de alegeri la termen sau anticipate, Erdogan a mai trecut un test de popularitate și a devenit primul lider al Turciei republicane care înnăbușă o lovitură de stat despre care susține că a fost orchestrată de principalul său rival, clericul Fethullah Gülen. Iar dacă războiul dintre cele două tabere se duce de ani buni, deocamdată Erdogan a câștigat cea mai importantă bătălie de până acum.
Citește și:
De ce a eșuat lovitura de stat din Turcia (1) – Premisele evenimentelor din 15-16 iulie 2016
De ce a eșuat lovitura de stat din Turcia (4) – Consecințele slăbiciunilor unui ”leu vegetarian”
__________________________________________________________________________________________________________________
1 – Fethullah Gülen: who is the man Turkey’s president blames for coup attempt?, Peter Beaumont, https://www.theguardian.com/world/2016/jul/16/fethullah-gulen-who-is-the-man-blamed-by-turkeys-president-for-coup-attempt
2 – Recep Tayyip Erdogan: Turkey’s ruthless president, BBC, http://www.bbc.com/news/world-europe-13746679
3 – Fethullah Gulen: Who is the US-based cleric President Erdogan blames for the failed Turkey coup?, Olivia Blair, http://www.independent.co.uk/news/people/who-is-fethullah-gulen-turkey-coup-president-erdogan-muslim-cleric-who-caused-the-overthrow-attempt-a7140676.html
