Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Meciul Serbia – Albania din cadrul preliminariilor Euro – 2016: un eveniment din lumea sportului, care a iscat un scandal care a depășit sfera sportivă și a reaprins vechi orgolii alimentate de tensiunile politice și etnice. Presa din întreaga Europă a relatat șocată în decursul ultimei săptămâni despre evenimentele care au transformat meciul de fotbal din 14 octombrie într-o manifestare violentă de naționalism extrem și conflict latent izbucnit într-un moment-cheie.
S-a dovedit încă o dată că zona Balcanilor rămâne „butoiul cu pulbere al Europei”, așa cum a fost numită la sfârșit de secol XIX – început de secol XX. Săpând mai adânc de evenimentul dronei cu drapelul „Albaniei Mari” ce a survolat stadionul belgrădean în minutul 41 al meciului și a declanșat un adevărat război pe gazon între suporterii sârbi și jucătorii albanezi, e evident că în ciuda dorinței de progres și de aliniere la standardele UE din regiune, Balcanii rămân în continuare „copilul teribil” al Europei și un punct central de interes pentru o Uniune Europeană în continuă extindere. Ce se află însă în spatele unei aparente expresii de fanatism la un meci de fotbal? Ce a dorit să îi transmită Albania Serbiei prin acest gest și, mai ales, ce consecințe ar avea evenimentul nu doar asupra Balcanilor, ci și a întregii Europe?
Meciul în sine a reprezentat de la bun început o confruntare între două națiuni departe de a fi prietene. În acest sens s-au luat măsuri de precauție: suporterilor albanezi le-a fost interzis accesul în tribune tocmai din cauza unui potențial conflict într-un mediu care incită mai mult decât evident la exprimări ale furiei între două țări unite de un parcurs istoric agitat. Deși suporterii albanezi nu și-au făcut o reputație proastă la nivel internațional, Serbia se temea de fapt de suporterii kosovari, a căror țară încă nu este membră UEFA sau FIFA și din acest motiv jucătorii kosovari poartă tricoul național al Albaniei în timpul meciurilor. În Balcani, fotbalul nu este doar un simplu sport, ci mai degrabă o formă mascată de război, prin care se scot la iveală tensiunile acumulate, ura, naționalismul.
Până nu demult, prin termenul de „Balcani” se făcea referire la țările pe al căror teritoriu se întinde lanțul muntos cu aceeași denumire. Astăzi, acesta desemnează mai degrabă o regiune politică decât una geografică și se referă la fostele țări iugoslave (cu excepția Sloveniei, al cărei parcurs politic și economic de după destrămarea Iugoslaviei în 1990 a distanțat-o de celelalte și a conferit un statut privilegiat, remarcat prin accesul rapid la UE), cărora li se adaugă Albania și Kosovo, provincie care până în 2008 a fost parte a Serbiei. Așadar, se ține cont de statutul socio-politic de țări aspirante la aderarea la Uniunea Europeană, dar și de tensiunile dintre popoarele din regiune, în utilizarea acestei denumiri (țări precum Bulgaria sau Grecia, deși balcanice, nu sunt de la sine incluse atunci când se face referire la „butoiul cu pulbere”).
Independența obținută de Kosovo în 2008 încă mai este privită de Serbia ca fiind ilegală. Însă conflictul din Kosovo nu este unul nou, ci își are originile chiar în Evul Mediu. În anul 1389 a avut loc bătălia de la Kosovo Polje (în traducere, „Câmpia Mierlei”), în urma căreia sârbii au fost alungați din regiunea ce le aparținuse până atunci, care a intrat în posesia Imperiului Otoman, la fel și Albania și Macedonia. Secole mai târziu (1912-1913) au urmat Războaiele Balcanice, care au reprezentat momentul de cumpănă pentru Imperiul Otoman, denumit la acea vreme „muribundul Europei”. Muntenegru, Grecia, Serbia și Bulgaria au declarat război otomanilor. Kosovo a fost împărțit în 1913 prin Tratatul de la Londra între Serbia și Muntenegru. Albania și-a câștigat independența, iar Macedonia i-a fost cedată Serbiei.
După întemeierea Iugoslaviei în 1918, Kosovo a devenit oficial provincie sârbească. În 1974, sub conducerea comunistă a lui Josip Broz Tito, Serbia, cea mai mare și mai populată republică din cadrul federației iugoslve i-a acordat provinciei Kosovo autonomie politică, economică și culturală. Pe tot parcursul aflării sale la putere, Tito s-a asigurat că niciuna dintre republicile iugoslave nu încearcă să se ridice deasupra celorlalte. În 1989, în timpul conducerii lui Slobodan Milošević, Serbia a revocat statutul autonom al provinciei Kosovo și a dizolvat totodată și parlamentul regional de acolo.
Măsurile drastice impuse de Milošević asupra provinciei Kosovo sunt cele care au alimentat spiritul naționalist al populației majoritare albaneze. Între 1990 și 1996, Kosovo s-a aflat sub administrarea directă a Serbiei, iar la conducerea sa se aflau simpatizanți ai regimului Milošević. Învățământul superior a fost și el reformat prin introducerea unui curriculum în limba sârbă, mișcare la care albanezii au reacționat prin crearea unui sistem de învățământ paralel. Singurul ziar albanez a fost desființat, iar radioul și televiziunea în limba albaneză au fost interzise. Șomajul a atins cote catastrofale de 80%, ceea ce a determinat aproximativ o treime din populația masculină a provinciei să emigreze în special în Germania sau Elveția. Albanezii au pus atunci bazele unui „stat-umbră”, cu propriul guvern format din Liga Democrată a Provinciei Kosovo, în fruntea căruia se afla președintele Ibrahim Rugova, ales printr-un referendum în 1992. Au reușit astfel să își clădească propriile sisteme de învățământ și medical și o economie independentă. În septembrie 1991 fusese organizat și un referendum privind independența provinciei Kosovo față de Serbia, la care 98% dintre cei care au luat parte au fost pentru independență. Ambele referendumuri au fost considerate de Serbia ca fiind „inutile și ilegale”.
Cu toate acestea, în Kosovo domnea atunci haosul. Oficial, Kosovo era o provincie sârbească. Neoficial, un stat independent. În 1998 conflictul mocnit a izbucnit în urma unei ofensive a armatei sârbești asupra Armatei Eliberării din Kosovo (UCK), în urma cărora mulți civili au căzut victime. Altercațiile au continuat și s-au intensificat, astfel că în septembrie 1998 Consiliul de Securitate al ONU a anunțat o ofensivă asupra bazelor militare ale sârbilor dacă nu vor înceta atacurile. Milošević a acceptat un armistițiu prin care permitea organizarea unor alegeri libere în Kosovo și chiar și înființarea propriului organ de poliție. Cu toate acestea, bombardamentele au continuat, iar albanezii refugiați în munți încă nu îndrăzneau să se reîntoarcă la casele lor. Masacrul civililor albanezi din satul Racak din ianuarie 1999 a șocat opinia publică. Acesta a fost momentul decisiv pentru a pune în practică planul Consiliului de Securitate. În 1999 secretarul general NATO, Javier Solana, a dat ordin ca trupele NATO să lanseze un atac aerian asupra Serbiei.
Așa a început războiul din Kosovo. Misiunea NATO era să alunge armata sârbească din Kosovo și să înceteze ostilitățile față de albanezii kosovari. Întotdeauna s-a subliniat că războiul nu se duce împotriva Serbiei, ca stat, ci împotriva guvernului Milošević, care prin măsurile drastice și discriminatorii adoptate împotriva majorității albaneze din Kosovo a reușit să declanșeze cel mai aprig conflict al Europei de după Războiul Rece. Pe 10 iunie 1999 au început atacurile aeriene ale NATO asupra Serbiei. Pe teritoriul Kosovo staționau trupe ale Națiunilor Unite, care au împărțit provincia (ce aparținea în continuare Serbiei) în sectoare sub conducerea Franței, Marii Britanii, Italiei, Germaniei și SUA. În ultimul ceas, când războiul era deja pe sfârșite iar trupele sârbești alungate din Kosovo, trupele rusești, neimplicate în război până la acel moment, au asigurat și ele pentru Rusia o sferă de influență în Kosovo.
Imediat după încetarea atacurilor aeriene mulți albanezi refugiați în Macedonia sau în Vest s-au întors la casele lor. Sârbii se retrăseseră din Kosovo, de a cărui administrare se ocupa ONU. Chiar dacă armata kosovară fusese dezarmată, iar trupele sârbești alungate din Kosovo, conflictul a continuat să dăinuiască la nivel social. Conviețuirea albanezilor cu sârbii în Kosovo a continuat să rămână un subiect delicat și problematic, cu atât mai mult cu cât se descopereau din ce în ce mai multe gropi comune cu albanezi uciși de sârbi. S-a început reconstrucția clădirilor distruse, la care doar Germania a contribuit cu 140 de milioane de mărci, iar Uniunea Europeană cu 150 de milioane de euro. În total, contribuția în bani a țărilor membre UE se ridică la aproape 700 de milioane de euro, bani dați spre folosință în special în Albania, Macedonia, Muntenegru, dar și în România și Bulgaria, țări în care s-au refugiat mulți albanezi kosovari pe timpul războiului.
Anii au trecut, dar tensiunile la nivel social au rămas. Într-un astfel de context, evenimentul din Belgrad de pe 14 octombrie nu pare surprinzător, dar șochează într-un context în care conflictul social trece în planul unei răzbunări materializate. Se dorește să se creadă că Balcanii fac eforturi pentru a trece peste conflictele sângeroase care le-au zguduit de la dezbinarea Iugoslaviei, dar astfel de gesturi reprezintă mulți pași înapoi pentru fiecare pas făcut înainte. Rămân în continuare „butoiul cu pulbere”. Rămân în continuare probabil zona cu cel mai accentuat spirit naționalist distructiv din Europa.
