Home / Politica si... / Alegeri / ANALIZĂ: Scoția, încotro?

ANALIZĂ: Scoția, încotro?

Numărătoarea inversă a început. Ziua de 18 septembrie 2014 reprezintă nu doar momentul în care Scoția va decide printr-un referendum dacă își va continua istoria alături de restul Regatului Unit, ci și un moment-cheie pentru scena geopolitică actuală. Joia viitoare scoțienii sunt invitați să răspundă la întrebarea „Ar trebui Scoția să fie o țară independentă?” în cadrul unui referendum național cu „Da” sau „Nu”. Un răspuns afirmativ ar reprezenta căderea unei piese de domino dintr-o structură la nivel european și mondial, care ar putea declanșa o reacție în lanț și o modificare semnificativă a statusului quo chiar și dincolo de granițele Marii Britanii.

Cititorul articolelor publicate în presa internațională a ultimelor săptămâni se vede confruntat cu o serie de întrebări care ar putea clarifica înțelegerea întregului proces. De unde a pornit dorința de independență a Scoției? Cum s-a ajuns la luarea unor măsuri concrete? Și mai mult decât atât, care sunt consecințele pe care separarea Scoției de Regatul Unit le-ar declanșa la scară europeană? Următoarele rânduri reprezintă o analiză obiectivă a evenimentelor curente și un răspuns la întrebările de mai sus.

Începuturile naționalismului scoțian

Conform istoricului Murray Pittok, „Scoția a fost una dintre primele țări europene care s-a autoproclamat națiune.” În 1320, la șase ani după bătălia de la Banockburn când scoțienii au ieșit victorioși în fața englezilor, nobilii scoțieni au publicat Declarația de la Arbroath, în fapt o scrisoare destinată Papei Ioan al XXII-lea, rămasă în istorie ca simbol al naționalismului scoțian: „Sub nicio formă nu vom ajunge sub stăpânirea Angliei, nici măcar atunci când doar 100 dintre noi vor mai rămâne în viață.” Cu toate acestea, în 1707 Scoția a intrat într-o uniune politică alături de Anglia. Isoricul Linda Colley consideră această uniune una „falsificată”, întemeiată pe religia protestantă comună, iluziile libertății și ale imperiului și existența unui dușman comun în persoana Franței. Secolele al XVIII-lea și al XIX-lea au fost marcate de un puternic sentiment unionist datorită colaborării excelente dintre cele două părți: spiritul britanic, cel scoțian și apartenența la imperiu nu erau nicidecum identități rivale, ci se potriveau perfect împreună, asemenea unor păpuși Matrioșka.

Nemulțumirile scoțienilor s-au făcut resimțite începând cu anii 1940, din cauza centralizării puterii Regatului Unit în Anglia. Scoția începea să fie tratată mai degrabă ca o regiune decât ca o națiune, iar situația s-a înrăutățit continuu. „Terapia de șoc” aplicată de Margaret Thatcher a determinat Scoția să plaseze un scut de protecție în fața politicii sale interne.

În 2007 au avut loc alegerile pentru Parlamentul scoțian. Programul electoral al Partidului Național Scoțian cuprindea și promisiunea organizării unui referendum cu privire la independența Scoției față de Marea Britanie până cel târziu în 2010. PNS a câștigat alegerile și la scurt timp guvernul condus de acesta a publicat o carte albă intitulată „Alegerea viitorului Scoției” care cuprindea o serie de opțiuni privind viitorul națiunii, printre care și independența. Laburiștii, conservatorii și liberal-democrații s-au opus de la bun început organizării unui referendum privind separarea de Regatul Unit. În luna august a anului 2009, Guvernul scoțian a anunțat un proiect de lege legat de un referendum pe tema independenței ce urmează a fi organizat în 2010 va fi parte a programului său legislativ pentru perioada 2009-2010. Șansele ca proiectul de lege să fie aprobat erau foarte scăzute, întrucât Partidul Național Scoțian, singurul promotor al acestei mișcări, se afla în minoritate față de celelalte partide mari din Parlament, care erau unite împotriva ideii unui referendum. Guvernul a anunțat apoi oficial în septembrie 2010 că nu se va organiza niciun referendum până la alegerile din 2011.

După victoria de la alegerile din 2011, când SNP a câștigat majoritatea locurilor din Parlamentul scoțian, Prim-ministrul Alex Salmond și-a făcut publică dorința de a organiza un referendum legat de independența națională fie în 2014, fie în 2015. În ianuarie 2012, Guvernul Marii Britanii a conferit Parlamentului Scoțian toate drepturile de a organiza un referendum, cu condiția ca acesta să fie „corect, legal și decisiv”. Negocierile au continuat între guvernul britanic și cel scoțian până în octombrie 2012, când s-a semnat Acordul de la Edinburgh. Pe 15 noiembrie, Guvernul scoțian a publicat o nouă carte albă de 670 de pagini intitulată „Viitorul Scoției”, în care erau descrise în detaliu situația mișcării naționaliste și mijloace prin care Scoția ar putea deveni o țară independentă, carte albă care a primit aprobare din partea monarhiei britanice și care constituie baza pentru referendumul organizat pe 18 septembrie 2014.

Pe ce se bazează naționalismul scoțian?

În primul rând pe centralizarea puterii în Scoția. Prim-ministrul Salmond a declarat în mai 2012: „Oamenii care trăiesc în Scoția sunt cei mai în măsură să ia deciziile care afectează Scoția”. Un alt motiv important în constituie rezervele de petrol și gaze naturale de care Scoția dispune: 64% din cantitatea totala de petrol din cadrul UE se află în apele teritoriale scoțiene. Prin obținerea independenței față de Marea Britanie, Scoția va putea să utilizeze și sa exploateze beneficiile financiare de pe urma acestor resurse în favoarea populației scoțiene și nu a întregului Regat. De asemenea, dezarmarea nucleară este un alt motiv susținut de naționaliști în campania lor de ani de zile. Dacă va obține independența, Scoția dorește retragerea armelor nucleare Trident, urmând să redirecționeze cele 25 de miliarde de lire sterline obținute de pe urma acestora către educație, sănătate și construcția de noi locuințe. Nu în ultimul rând, independența i-ar conferi Scoției o nouă identitate la nivel internațional și implicit o înflorire culturală. Scoția nu va mai fi legată de restul Regatului printr-o cultură și tradiție comună, ci va căpăta încrederea de a-și promova propriile valori.

Toate motivele naționaliștilor care susțin independența au determinat opoziția formată din cele trei mari partide britanice (Partidul Conservator, Partidul Laburist și Paridul Liberal-Democrat) să organizeze la comun o campanie în 2012 denumită sugestiv „Mai bine împreună” (en. „Better Together”). Motivele prin care aceștia se opun independenței scoțiene sunt în principal legate de istoria de peste 300 de ani pe care Scoția o are alături de restul Regatului Unit, fapt ce a dus atât la dezvoltarea unor valori comune, cât și la legături economice, politice, diplomatice și militare puternice.

Ce schimbări ar produce independența Scoției la nivel european?

În primul rând, ar încuraja alte regiuni din Europa cu tendințe separatiste să îi urmeze exemplul. Guvernul catalan din Spania a stabilit deja un referendum pe 9 noiembrie anul curent. Țara Bascilor dorește de asemenea separarea de Spania, la fel și Flandra, regiunea vorbitoare de neerlandeză din Belgia dorește o distanțare de Valonia, iar Liga Nordului din Italia își cere autonomia față de regiunea nordică Padania. Pe lângă aceste regiuni semi-autonome, există numeroase minorități în Europa (rușii din Moldova, Ucraina, Estonia și Letonia; maghiarii din România etc) care urmăresc strategia scoțiană, ale cărei rezultate le-ar putea influența acțiunile din viitor. Întrebarea este cum va reacționa Europa la un val de tendințe separatiste și mișcări de secesiune care s-ar putea derula concomitent în viitorul apropiat în funcție de rezultatele referendumului de pe 18 noiembrie.

În al doilea rând ar putea determina ieșirea Marii Britanii din Uniunea Europeană. Această posibilitate a fost deja discutată în cadrul unui referendul organizat în 2013, în care Prim-ministrul James Cameron a discutat alternativa părăsirii Uniunii Europene în 2017. Euroscepticismul din Marea Britanie a fost temperat până acum de Scoția, care dorea ca Regatul Unit să rămână în continuare membru al Uniunii. Ieșirea Scoției din schemă ar accentua dorințele de separare de Uniunea Europeană din restul Regatului. De asemenea, o Scoție independentă ar trebui să solicite din nou aderarea la Uniunea Europeană, dar și participarea în Uniunea Economică și Monetară și la Banca Centrală Europeană, precum și intrarea în zona euro. Pentru reintegrarea în cadrul uniunii, Scoția va trebui să își însușească prevederile Acquis-ului comunitar și să îndeplinească toate criteriile stipulate în Tratatul de la Maastricht pentru a participa la Uniunea Monetară Europeană. Va fi însă Scoția în stare să îndeplinească toate aceste condiții? Și în ce măsură va ajuta UE în tot acest proces? În cazul unei uniuni monetare, pentru Scoția ar fi mai avantajos să facă acest pas alături de Regatul Unit mai degrabă decât în cadrul UE, întrucât economia, comerțul și finanțele Scoției au legături strânse cu cele ale Marii Britanii.

Așadar, rezultatele referendumului de pe 18 septembrie sunt așteptate cu sufletul la gură nu doar de cei 5,1 milioane de scoțieni, ci de o întreagă Europă. Deși se preconizează că majoritatea populației va răspunde cu „Nu”, diferența de voturi este la limită și părerile sunt împărțite. Rămâne de văzut la momentul potrivit cum vor arăta rezultatele finale și, mai mult decât atât, consecințele la scară europeană a dorinței de independență a Scoției.

Despre Volina Șerban

Vezi și

Vaccinurile pot fi considerate cauza unor afecțiuni medicale fără dovezi științifice, după un verdict al Curții Europene de Justiție

Curtea Europeană de Justiție a decis, miercuri, că instanțele pot considera vaccinurile drept cauze ale …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *