Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Cea de-a patra ediție a Festivalului Les Films de Cannes a Bucarest a oferit publicului o paletă largă de opțiuni, de la filme-cult sau pelicule care au omagiat cariera unor regizori celebri, la marii premianți ai ediției din 2013 de pe Croazetă sau filme proiectate în afara competiției, dar care au provocat dezbateri și au avut un impact în mass-media sau au fost preluate în analizele criticilor. Centrul de greutate al recentei ediții a fost, ca de obicei când prestigiul unui Palme d’Or își produce efectele, marele câștigător – ”La vie d’Adele”, al lui Abdelatiff Kechiche, o peliculă ce a ținut capul de afiș atât în Franța, cât și în alte locuri de pe mapamond nu doar prin prisma premiilor obținute, cât și prin faptul că tratează o problemă (încă) delicată pentru multe societăți, într-un an în care Franța a hotărât în urma unor dezbateri extrem de aprinse să legalizeze căsătoriile între persoane de același sex.
Însă pentru că s-a scris deja consistent despre ”La Vie d’Adele”, iar în cadrul Films de Cannes a Bucarest am putut accesa o ofertă generoasă de filme cu teme politice, voi insista mai mult asupra acestora, mai ales că accesul publicului în afara festivalului la unele dintre acestea este extrem de dificil în peisajul dominat de politicile de distribuție autohtone.
O excepție în acest sens este ”Heli”, al lui Amat Escalante, premiat pentru cea mai bună regie. Filmul, care a șocat audiența franceză prin prezentarea unor scene considerate exagerat de violente, prezintă povestea tânărului care dă și titlul filmului și a familiei acestuia prinsă fără vreo implicare directă în războiul cartelurilor de droguri din Mexic. Sora lui Heli, o adolescentă de 12 ani este curtată de un cadet al forțelor de ordine care pentru a o impresiona fură un pachet de cocaină și îl ascunde în rezervorul de apă de pe casa acesteia. Iadul care se declanșează ulterior asupra familiei lui Heli arată, chiar dacă ficțional, lipsa de scrupule și atmosfera de teroare în care o mare parte din societatea din Mexic trăiește în ultimii ani din cauza violenței extreme pe care membrii cartelurilor de droguri o folosesc. Publicului care vede ”Heli” ia contact, la adăpostul ecranului de cinema, cu o mică parte din realitatea de zi cu zi a familiilor de civili care cad victime colaterale în lupta dintre aceste carteluri. Pornind de la statistica zecilor de mii de victime, a gropilor comune care se descoperă frecvent în Mexic (chiar și în film se face o referire la descoperirea unei astfel de gropi comune, când unul din personaje privește știrile), sau a miilor de persoane răpite despre care nu se mai cunoaște nimic, Escalante a pus în scenă o poveste fără perdea, în care duritatea imaginilor reprezintă o oglindă neidealizată a Mexicului din zilele noastre.
”Manuscriptele nu ard”, în regia lui Mohammad Rasoulof, un film în care numele celor din echipa de producție au rămas anonime pentru a evita persecuțiile regimului din Iran, este probabil ”cel mai politic” film prezentat în cadrul ediției din acest an a Films de Cannes a Bucarest. Acțiunea filmului se bazează pe o serie de evenimente autentice care s-au petrecut în anii’90 ai secolului trecut în Iran, când autoritățile ar fi tocmit un șofer care conducea un autobuz în care se aflau mai mulți jurnaliști considerați a fi opozanți ai regimului să îi arunce pe aceștia într-o prăpastie, însă misiunea eșuează. Filmul prezintă acțiunea unor membri ai serviciilor de securitate, precum și a doi presupuși asasini plătiți de a descoperi și distruge un manuscris ce ar dovedi implicarea autorităților în tentativa de asasinat. Dacă ”Heli” prezintă atmosfera socio-politică prin folosirea violenței descătușate împotriva celor nevinovați, în secvențe delimitate, în ”Manuscrisele nu ard”, teroarea și presiunea sunt prezente permanent în atmosfera gri și friguroasă sau în interioarele lipsite de lumină în care sunt filmate scenele. Filmul dă impresia permanentă de clandestinitate, ca și cum însăși realizarea lui a fost făcută în secret, iar unele tăieturi din montaj ”par a fi făcute astfel încât să pară că filmul a trecut prin mâinile unui aparat de cenzură”, potrivit cronicii lui Eric Kohn din Indiewire. În același timp, drama jurnaliștilor persecutați pare a se extinde inclusiv în rândul torționarilor, în momentul în care unul dintre ei amintește că lucrează acum pentru regim după ce a făcut închisoare, sugerând că munca sa actuală este făcută din constrângere, nu din convingere, în timp ce unul dintre asasinii plătiți este măcinat de grija banilor pe care urmează să-i primească pentru a-și trata copilul bolnav. Cu toate acestea, chiar dacă sistemul pare ermetic închis și nimeni nu poate scăpa de un deznodământ nefericit, ambele tabere încearcă să reziste și să lupte până la capăt, iar soluțiile alese de fiecare dintre aceștia ajung la extrem.
”Polluting Paradise”, regizat de Fatih Akin a fost singurul documentar prezent la ediția de la București a Films de Cannes, filmul fiind proiectat și pe Croazetă în afara competiției. Potrivit Hollywood Reporter, documentarul reprezintă ”un mod mult mai explicit de campanie pentru protecția mediului decât orice alt reportaj obiectiv”. Filmat pe parcursul a 5 ani, timp în care de multe ori imaginile au fost luate de un localnic care a ținut legătura cu Fatih Akin prin telefon, ”Polluting Paradise” prezintă confruntarea locuitorilor din Camburnu, satul din care sunt originari bunicii regizorului, cu autoritățile care construiesc în apropiere o groapă de gunoi uriașă. Despre realizarea documentarului și a motivației de a-l duce la bun sfârșit după 5 ani, a vorbit chiar Fatih Akin într-un interviu acordat Hollywood Reporter: ”Oamenii îmi spun că este foarte frumos acolo, ca un paradis, dar…nu va rămâne acolo pentru totdeauna. Totul se va nărui. Totul va fi distrus din cauza acestei poluări, din cauza acestei gropi de gunoi pe care au făcut-o autoritățile. Am avut ideea naivă că, dacă voi anunța că voi începe să filmez un documentar acolo, voi reuși să opresc totul. Sper ca oamenii să dezbată, să reflecte. Este probabil singurul lucru pe care-l poate face un film: oamenii să se gândească și să reflecte la problemă. Și poate să creeze o rețea, un schimb de idei, pentru că nu este singurul lucru rău care se întâmplă acum în lume.
Nu am fost în sat timp de 2-3 ani, așa că am avut nevoie de cineva din sat să filmeze. Dacă s-ar fi întâmplat ceva, eu nu aș fi putut fi în stare să mobilizez o echipă și să filmez ce se întâmplă. Așa că am ținut legătura cu directorul de imagine prin telefon și să-i spun: Filmează-l mai mult pe el sau pe ea, am nevoie de mai multe imagini primăvara, i-am spus cum să folosească zoom-ul. Aceste lucruri le-am făcut de-a lungul anilor. Practic, astfel am regizat filmul de la distanță.
Când am făcut acest film, nu l-am realizat din postura de cineast neutru. Nu sunt neutru, sunt parte din acel sat. Oamenii din sat tocmai au văzut filmul (în luna mai, la Cannes – n.r.) pentru prima dată, aici. Plângeau, am plâns și eu.”
Între timp, rezistența locuitorilor din Camburnu continuă, în timp ce groapa de gunoi din apropiere se umple cu deșeuri. Filmul lui Fatih Akin a început să circule pe mapamond și să creeze probabil acele rețele de dezbateri pe care și le dorește regizorul. Pentru localnicii aflați lângă groapa de gunoi urât mirositoare, la fel cum probabil se află mulți alții din diverse zone de pe glob, protestele prin orice formă non-violentă rămân singura speranță de a putea schimba ceva în favoarea lor.
Teroarea, violența sau presiunea exercitată de un sistem omniprezent ce ajunge să-i reducă pe indivizii care nu au acces la putere în simple unelte exploatate după bunul plac al reprezentanților regimului se reflectă la fel de intens și în ”A Touch of Sin”. Dacă majoritatea criticilor au preferat să analizeze pelicula lui Jia Zhangke mai degrabă din punct de vedere artistic datorită modificării stilului pe care l-a folosit în a regiza filmul, ”A Touch of Sin” merită menționat din punctul meu de vedere și pentru alegerea poveștilor care alcătuiesc scenariul filmului – care a și fost premiat la Cannes. Filmul, care prezintă patru ipostaze de revoltă individuală împotriva sistemului descoperite de regizor pe rețelele de microbloguri chineze ”nu este unul senzațional, dar este cu siguranță senzaționalist”, notează J.Hoberman pe blogul Artinfo. Totodată, acesta a provocat discuții aprinse atât în China, cât și peste granițe, unul dintre motive fiind că, deși se poate considera o critică la adresa Beijingului, Jia Zhangke a primit finanțare de la stat pentru a realiza filmul. Mai mult, însuși liderul Xi Jinping a fost citat că este un admirator al peliculei, în contextul în care Beijingul a lansat recent o campanie anti-corupție care a vizat mai multe figuri la nivel înalt ale regimului. ”Aceasta este realitatea pe care o trăim acum”, a declarat actrița Zhao Tao, pentru New York Times, una dintre protagonistele celor patru întâmplări prezentate în film, subliniind curajul regizorului și subtila acceptare a necesității unei schimbări de atitudine privind corupția a regimului chinez.
În sfârșit, o peliculă despre care Eric Kohn notează în Indiewire că este ”cea mai deprimantă poveste dintre toate cele prezente în competiția pentru Oscaruri (chiar dacă doar pentru film străin – n.r.), în detrimentul chiar a <<12 Ani de Sclavie>>”, este producția palestiniană ”Omar”. Personajul principal, care dă și numele filmului (la fel ca și ”Heli”), este în timpul zilei un tânăr brutar palestinian care nu ezită să escaladeze zidul de separație dintre teritoriile palestiniene și Israel pentru a se întâlni cu iubita sa, Nadia. Seara însă, este fie un luptător pentru libertatea poporului său sau un terorist, in funcție de unghiul din care sunt privite lucrurile. Până la intrarea in vizorul serviciilor de securitate israeliene este suficient un atentat organizat cu alți doi camarazi, în urma căruia lui Omar îi este oferită libertatea în schimbul trădării celui mai bun prieten. Până la finalul mai mult sau mai puțin așteptat, tensiunea și întorsăturile de situație îi crează lui Omar o perspectivă tot mai limitată, în urma căreia cea mai ilustrativă descriere o reprezintă o poveste pe care acesta o aude de la prietenul pe care ar trebui să-l trădeze, despre felul cum sunt capturate maimuțele cu ajutorul unui cub de zahăr.
