Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Ediția cu numărul zece al singurului festival de animație din România a adus pe ecranele cinematografelor din București zeci de scurtmetraje de ficțiune din întreaga lume. Pe lângă diversitatea de natură estetică iese în evidență și o mare diversitate culturală. Stilurile de animație variază de la tehnici stop-motion cu persoane reale (Amélia & Duarte, o coproducție Portugheză-Austriacă din anul 2015) sau cu figurine lucrate manual (Ernie Biscuit, Australia, 2015) la estetici inspirate de BD-uri sau de desenele pentru copii.
Un astfel de scurtmetraj este That’s mine (Iran, 2015), a cărui estetică amintește de ilustrațiile din cărțile de povești, ce-i drept cele mai degrabă înfricoșătoare: o siluetă cocoșată care à la Baba Dochia se apropie încet de spectator, prin iarba înaltă. Paleta de culori este și ea în ton cu stilul și se rezumă la negru și galbenul murdar al paginilor din cărțile vechi. Filmul constă într-un singur cadru iar punctul de vedere nu se schimbă decât la final. Coloana sonoră construită extrem de realist oferă imaginilor o tentă sinistră, iar P.O.V.-ul neidentificabil (pare un ochi metalic din cauza efectul fish-eye și a faptul că clipește din când în când) adaugă mister unui film de altfel lipsit de plot: prin fața „camerei” se mai perindă copii și câini, însă nu se încheagă nicio narațiune. Atunci când „camera” explodează și pe ecranul negru apar statistici cu privire la numărul minelor încă active din Iran, ca urmare a războiului din Iraq, joaca copiilor în jurul minei se transformă, retrospectiv, într-un dis
curs despre gravele urmări pe care le are poluarea cu arme. Cu cifre care ating milioane și cu statistici neoficiale care arată că cel puțin o persoană pe zi este ucisă de mine ascunse în pământ, actualitatea scurtmetrajului este de necontestat. Ultimul cadru (un alt „ochi” se deschide într-o altă locație) concretizează acest fapt. Simplitatea scurtmetrajului îl face potrivit ca vehicul iar executarea permite integrarea într-un calup de scurtmetraje de ficțiune.
Tot din Iran vine și scurtmetrajul Strippy (2015). Imaginile, sincronizate pe Dansul Ungar nr. 5 de compozitorul german Johannes Brahms, prezintă lucrători într-o fabrică ce produce un singur obiect: un cub dungat, alb-negru. De fapt, totul în orașul în care este plasată acțiunea scurtmetrajului este dungat și alb-negru: străzile, clădirile, panourile publicitare. Când unul din muncitori nu se mai poate abține și acoperă un cub într-un „S” roșu și alambicat, nu durează mult până când întreg orașul devine acoperit de ciudatul model. Mai nuanțat decât majoritatea produselor media care critică caracterul fordist al societății contemporane, Strippy discută interșanjabilitatea ideologiei dominante într-un mod accesibil și distractiv.
Produs în 2014, în Siria, Suleima amintește de lungmetrajul de animație bazat pe banda desenată cu același nume, Persepolis (Vincent Paronnaud, Marjane Satrapi, 2007). În primul rând prin stil și tenta documentaristică, dar și prin faptul că prezintă modul în care o femeie din Orientul Mijlociu interacționează cu un regim asupritor, care nu favorizează egalitatea dintre sexe și care nu le oferă acestora posibilitatea de a-și exprima sexualitatea. Scurtmetrajul are doar cincisprezece minute, însă reușește să surprindă nu numai revoluția siriană, la care Suleima participă – singura femeie între zeci de bărbați – dar și greutățile pe care Suleima și familia ei le-au întâmpinat în timpul regimului lui Bashar al-Assad. Un astfel de episod o înfățișează pe protagonistă la vârsta de 12, 13 ani, trecând pe lângă casa unui fan al regimului și înjurându-l pe al-Assad. Deși aceasta fuge de el și se ascunde în școala, sperând că se va pierde printre celelalte fete, acesta o urmărește și insistă să o caute în toate sălile de clasă. Când o găsește are grijă ca familia ei să îi aplice o pedeapsă corporală și să o umilească. După ce mama ei se supune îi cere scuze fetiței, explicându-i că dacă nu ar fi făcut asta și ea și tatăl ei ar fi fost mult mai aspru pedepsiți. Același gen de explicații primește și eroina din Persepolis când se răzvrătește împotriva schimbărilor care survin după revoluția iraniană din 1979.
Suleima își amintește de acest episod în timp ce este ținută prizonieră deoarece a încercat să salveze o femeie care era arestată, probabil pentru un motiv minor. În timp ce este târâtă pe trotuar în drum spre locul unde va fi închisă aceasta își spune că, dacă va fi să moară, ea nu ar schimba nimic din ce a făcut. După ce aflăm că aceasta a participat la revolte și că a încercat de fiecare dată să-și exprime părerea, rugând femeile să îi se alăture, înțelegem de ce.
Din Polonia vine filmul Summer 2014 (2014) care se prezintă drept un trav lung de aproape 12 minute peste o câmpie a Poloniei, din timpuri străvechi până în prezent. Filmul rezumă „cu sânge rece” istoria unei națiuni, de la bătălii cu săbii la bătălii cu puști, urmate de aceleași gropi săpate care sunt în timp acoperite de iarbă. In the distance (În depărtare, 2015), produs în Germania, are în centru tot războiul însă, spre deosebire de Summer 2014, acesta este doar sugerat. Un bărbat locuiește singur cu găina sa în ceea ce pare un turn foarte înalt (pe lângă care trec avioanele). Dacă la început este liniștit, fiind deranjat numai de ocazionala furtună, când încep să apară avioane de luptă chiar lângă el și când bombe din depărtare îi zguduie locuința acesta se vede nevoit să coboare. Filmul se cere interpretat ca o parabolă, descriind cu candoare ipocrizia majorității care, până nu este afectată personal de un conflict, preferă să îl ignore.
