Das weisse Band(Panglica alba) este unul dintre cazurile rare in cinema-ul contemporan in care un regizor-autor utilizeaza imaginea alb-negru exclusiv pentru evidentierea (in)expresivitatii figurilor unor personaje si a framantarilor lor, in contextul existential al perioadei evocate, si nu pentru a conferii peisajelor rurale vreo luminozitate anume (cadrele largi, de acest tip, sunt destul de restranse, altfel), ori de a servi pertinent o autenticitate stilistica vietii de la sat si desfasurarii ei.
Mergand parca pe principiul “Culoarea ucide emotia personajului” Michael Hanake se intrece pe sine cu acest film. Atmosfera “alarmanta”, sumbra, continuu apasata, dar aprig si detasat controlata, dezvolta caractere si intamplari tulburatoare, in binecunoscuta-i ambiguitate, de asta data cu un plus de compasiune si inocenta ce le revine in totalitate copiilor si a insemnelor/traumelor pe care acestia umil si le reprima. Dar tocmai aceasta “nevinovatie juvenila” constituie pentru Hanake, si pentru majoritetea interpretarilor, transformarea copiilor in viitorii nazisti din razboiul ce va urma la cativa ani succederii evenimentelor.
Narat prin prisma consemnarilor unuia dintre personaje (invatatorul satului), filmul, care contrabalanseaza metodele pedagogice cu “alarma”, perpetueaza idea ca violenta naste la randu-i violenta si ca o serie de intamplari, oricat de bizare pot parea, sint rezultatul ori unei educatii obtuze, precare sau desavarsite, ori izbucniri violente, fatale, ale pedagogilor insisi. Jubiland cu complexitatea unei astfel de comunitati si a comportamentelor pe care aceasta il genereaza, desigur ca Hanake, un opozant declarat al cinemaului mainstream, nu vine in sprijinul acestor teorii decat cu variante. Dar el nu se multumeste cu presararea unor indicii sau favorizarea pistelor pe care le ofera spectatorului in cautarea explicatiilor logice din spatele misterului unui accident sau doua, a torturii unui copil handicapat, sinuciderii unui satean si declansarea unui incendiu din senin. Hanake construieste in jurul acestor mistere un cerc vicios, caruia i se substituie prea putine personaje, unde doar rezolutia data de prim planurile chipurilor impenetrabile si rigide ale “duplicitatii” si “secretului” incearca sa ofere un raspuns atrocitatilor ce, de fapt, vor urma acelei perioade.
Prezumtiv, lipsit totalmente de artificialitate si oroare – ce se pot distinge in unele din filmele regizorului – Panglica alba este cu adevarat un triumf artistic, exprimand cu naturalete emotii directe si tulburatoare.