Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Trăim într-o epocă a capitalismului sinonim cu bunăstarea, unde totul este permis, în măsura în care îți este accesibil din punct de vedere al puterii economice. Evident, asta dacă nu te situezi la limita de jos a sărăciei unde se întâmplă ca apa curentă să fie un lux, la fel ca și dreptul la educație sau accesul la serviciile medicale. Totuși, conform datelor la nivel global, nivelul de trai a crescut, iar limitele de sărăcie absolută acceptate astăzi diferă în mod drastic față de cele acceptate acum 20 sau chiar 30 de ani.
Și totuși, de ce în ciuda creșterii generalizate a bunăstării, unele zone par a fi mult mai sărace decât au fost vreodată? Explicația stă în comparație și modul în care ne raportăm la ea, pentru că în timp ce creșterea economică a statelor sărace este aproape nesemnificativă, bogații devin din ce în ce mai bogați, iar această mișcare pare să evolueze ascendent, după cum o arată și ultimele date publicate de Oxfam International și citate de The Guardian.
Conform ultimului raport asupra situației mondiale, aceștia tind să-și crească averile exponențial, în timp ce săracii staționează, ba uneori se remarcă și un anumit regres. În pofida politicilor de diminuare a diferențelor dintre cele două clase sociale antinomice, Oxfam International relevă faptul că avuția globală se restrânge sub controlul a din ce în ce mai puțin oameni.
Acest raport este cu atât mai important cu cât între 21 și 24 ianuarie a avut loc întâlnirea anuală a Forumului Economic Mondial de la Davos, Elveția, întâlnire a cărei subiect de dezbatere l-a reprezentat inegalitatea tot mai abruptă dintre clasele sociale și potențialele modalități de stopare ale acestui clivaj.
Grosso modo, în acest moment aproximativ 20% din populația lumii posedă peste 94% din bogățiile ei, iar dacă trendul se menținte, nu mai târziu de anul viitor, 99% dintre bunurile mondiale vor fi controlate de numai 1% din populație. Ca să vă faceți o idee ce înseamnă asta în cifre, dacă în 2010, nu mai departe de acum 5 ani, 388 de miliardari gestionau jumătate din bunurile globului, ei bine în 2014 au fost nevoie de numai 80 pentru a echivala aceeași cantitate.
Totuși, și mai interesant este modul în care ne raportăm la nivelurile bogăției. Astfel, Forbes consideră că există 1645 de bogați demni de luat în calcul, 1682 dacă ne luăm după Knight Frank sau chiar 2170 dacă preferăm UBS Financial. În aceste condiții, este aproape imposibil să stabilim niște criterii clare și mai ales să cuantificăm potențiala influență pe care ar putea-o avea în stoparea sărăciei, deși aceasta există și este fără îndoială mare.
Privind, însă, din cealaltă perspectivă, ar trebui să ne întrebăm care ar fi motivația pentru care acești oameni și-ar dori să contribuie benevol la stoparea sărăciei, fapt ce ne trimite la următoarea problemă: ce i-a făcut să ajungă în postura în care se află? Lăcomia ar fi un răspuns prea vag și nesatisfăcător. Omul, prin însăși natura umană care-l definește, este o ființă individualistă și lacomă, așadar ce-i determină pe unii să acumuleze din ce în ce mai mult, iar pe alții abia cât să trăiască de pe o zi pe alta?
Un potențial răspuns este contextul în care fiecare a avut norocul sau ghinionul să se desfășoare. De exemplu, unele economii ineficiente sunt foste colonii ale unora dintre cele mai puternice state – Franța, încă adună „taxe coloniale” de la 14 țări africane (conform Adevărul). De asemenea, educația reprezintă alt criteriu deosebit de important, cultura capitalistă fiind mai ușor asimilată de vestici, spre deosebire de Orient unde mediul beligerant continuă să existe și chiar să perpetueze, fiind un obstacol imposibil de trecut în calea creșterii economice.
De asemenea, un alt aspect deosebit de important este ceea ce se întâmplă după ce acumulezi suficient de mulți bani astfel încât să te poți numi un om bogat. Studiile arată că un milionar obține satisfacția mult mai greu față de un om obișnuit.
Să presupunem că am în bancă un milion de unități monetare; în momentul în care eu câștig 100 de unități monetare îmi este prea puțin relevant modul în care acestea îmi modifică statutul. În schimb, dacă eu am un venit lunar de 2000 de unități monetare, iar întreținerea mă costă 1900, cele 100 de unități câștigate îmi pot modifica substanțial modul în care privesc banii și ce mi-aș putea permite. Aș putea, de exemplu, să-mi cumpăr niște cărți pe care le voiam de mult sau la fel de bine să aleg să-i cheltui în oraș , dar cert este că în fiecare dintre cazuri eu voi obține o satisfacție mult mai mare decât dacă aș fi avut oricând acces la o sumă de câteva zeci de ori mai mare.
Mai există, însă, o posibilitate. Dacă aleg să-i investesc în primă fază, pe măsură ce obțin un profit de fiecare dată mai mare decât cel precedent , voi beneficia de un grad de satisfacție din ce în ce mai mare, până când, la fel ca în cazul legii lui Gossen, ating un anumit plafon. Nu numai că satisfacția este din ce în ce mai mică, dar comparativ cu enunțul dat de Gossen – Mărimea intensităţii unei plăceri descreşte progresiv până la saturare, dacă acea plăcere este satisfăcută în mod continuu şi neîntrerupt – nu există saturare. Există o nevoie de satisfacție continuă, iar pentru obținerea ei este necesară o cantitate din ce în ce mai mare de bani; pe de altă parte această nevoie este specifică tuturor oamenilor. Drept urmare, aceste persoane întreprind tot ceea ce este necesar pentru a obține suma de bani care să-i facă fericiți, iar în această situație descoperim acel vârf de lance al celor mai bogați oameni ai lumii, cei 1% care până în 2016 vor controla 99% din bogăția mondială.
Revenind, însă, la prima parte a problemei, menționată anterior, de ce ar vrea acești oameni să se implice benevol în acte de caritate menite să contrabalanseze sărăcia lucie în care, chiar și în prezent, se găsesc unele state? (vezi Sierra Leone sau Haiti). Acest lucru sperăm să-l aflăm în urma summitului de la Davos, care la această ediție s-a concentrat în mod special pe inegalitatea din ce în ce mai disonantă între clasele sociale și pe regândirea unui sistem de taxare progresiv.
Până una alta 2015 se presupune a fi anul eradicării sărăciei în care fiecare dintre liderii lumii, începând de la șefii statelor și până la cei ce-și găsesc numele scris în revista Forbes, au obligația morală de a participa activ la dezvoltarea a ceea ce a primit numele de „Economie Emergentă”. Personal, chiar și în cazul în care acesta ar fi scopul suprem al celor mai influenți oameni, nu cred că se va întâmpla, iar motivul este cum nu se poate mai simplu. Sărăcia este înțeleasă în acest moment ca o disfuncționalitate a sistemului capitalist. Unele regiuni geografice sunt natural incompatibile unui astfel de sistem, iar cele care ar avea un potențial latent nu sunt pregătite să primească acest ajutor și să-l folosească.
Pentru că acesta este una dintre principalele bucle ale sistemului: dacă primești un lucru și nu-l folosești mai departe pentru a genera ceva ce poate fi reinvestit, reutilizat, antrenat într-o activitate din care să rezulte o continuitate, nu există sustenabilitate. Iar fără sustenabilitate nu poate exista autonomie, ci numai o dependență constantă în care toate încercările financiare de creștere a nivelului de trai sfârșesc într-o gaură neagră sau sac fără fund.
Astfel, de ce ar investi cineva în stoparea sărăciei, când e de la sine înțeles că statu-quoul nu se poate schimba decât organic, prin ajutor și nu prin pomană? Nu este deci de mirare că milionarii preferă să-și păstreze profitul, decât să-l redirecționeze către acțiuni lipiste de efect, iar până când țările care au nevoie de ajutor nu vor face nimic pentru a-l primi, bogații vor deveni din ce în ce mai bogați ca urmare a unui parcurs natural și firesc.
