Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Material realizat de Theodora Cristea
După cum cel mai probabil știți, dacă sunteți la curent cu știrile internaționale, spre finalul lunii mai 2021, în Canada, a fost anunțată descoperirea unui mormânt comun găzduind rămășițele a 215 copii indigeni pe teritoriul fostei școli rezidențiale indiene Kamloops din Columbia Britanică. Incidentul a scos la suprafață rănile adânci care încă pot fi găsite în comunitățile canadiene, iar cu ocazia Zilei Umanismului din 2021 am decis să contextualizăm acest moment din istoria Canadei, atât pentru durerea pe care o reprezintă trecutul, cât și pentru speranța pe care o inspiră răspunsul comunității în prezent, pentru viitor.
Pentru început, ce exact sunt școlile rezidențiale? Sistemul școlar rezidențial indian (sau indigen) canadian a fost o rețea de școli cu internate imperative pentru persoanele indigene din Canada, având ca scop ,,asimilarea” copiilor indigeni în cultura canadiană și distanțarea acestora de culturile și influențele proprii. Sistemul a fost fondat de guvernul canadian și administrat de biserici creștine, timp de peste 100 de ani; în acest timp, se crede că în jur de 150.000 de copii au fost înscriși și au mers la astfel de școli. Școlile au devenit active urmând semnarea Legii Indiene din 1876, care delimitează relația dintre guvernul canadian și comunitățile indigene, și care a făcut educația obligatorie pentru toți copiii indigeni, fie prin școli de zi, școli industriale sau școli cu internat. Deci, spre finalul secolului al nouăsprezecelea, procesul de asimilare a început – copiilor indigeni le era interzis să vorbească în limba natală sau să își exprime cultura în orice fel, fiind aspru pedepsiți dacă încălcau această regulă, printre multe altele. Conform unui raport din 1907 al doctorului Peter Bryce, în numele Departamentului pentru Afaceri Indiene al guvernului canadian, între 90% și 100% din studenți raportau semne de abuz, de tip emoțional, fizic, și sexual, iar procentul de mortalitate era între 14% și 24%, cel pentru rezervațiile indiene fiind chiar de 42%, deoarece copiii bolnavi erau trimiși acasă să moară, adesea de tuberculoză. Chiar și cu aceste numere șocante, Bryce nota că situația putea fi mai severă, întrucât rapoartele oficiale erau depuse de către directorii școlilor, astfel exista posibilitatea de a fi alterate. Deoarece raportul inspectorului medical era atât de negativ, guvernul nu l-a publicat; Bryce l-a inclus însă în totalitate în cartea sa ,,Povestea Unei Crime Naționale: o înregistrare a condițiilor de sănătate ale indienilor din Canada din 1904 până în 1921”. Totuși, nu numai condițiile de trai erau oribile, ci educația în sine era deficitară, adesea ajungând doar pană la clasele inferioare și concentrându-se pe rugăciune, agricultură, industrie ușoară și muncă domestică.
Pe scurt, școlile rezidențiale retezau legătura dintre copiii indigeni și culturile proprii, în numele asimilării și al culturalizării, fără a le oferi la schimb educație de calitate sau măcar un nivel de trai acceptabil, ci facilitând abuz și exploatarea prin muncă a copiilor. Cu toate acestea, sistemul a continuat să funcționeze cu peste 130 de școli, ultima dintre ele fiind oficial închisă abia în 1996.
Guvernul și sistemul juridic canadian au început să recunoască și să legitimeze acuzațiile de abuz începând cu anii 1980, încet, când din peste 38.000 de alegații de abuz au fost găsiți vinovați mai puțin de 50 de persoane. Ce a sporit rata de succes a cazurilor de acest gen a fost publicarea raportului Comisiei Regale privind Popoarele Aborigene din 1996: raportul conținea interviuri cu foști studenți ai școlilor rezidențiale și informații despre condițiile și experiențele acestora, și indicații pentru guvernul canadian pentru următorii 20 de ani pentru îmbunătățirea și egalarea relației cu comunitățile aborigene, fiind una dintre cele mai cunoscute lucrări din acea perioada și scoțând în evidență problema școlilor rezidențiale pentru întreaga comunitate canadiană. Ca urmare a raportului, guvernul a cerut iertare studenților pentru abuzul suferit în școli, și a înființat Fundația Vindecării Aborigene, un plan de 350 de milioane de dolari pentru a ajuta comunitățile afectate.
În septembrie 2007, guvernul canadian a depus o moțiune pentru emiterea unei scuze formale, moțiune care a fost aprobată unanim. În data de 11 iunie 2008, Camera Comunelor a efectuat o ceremonie solemnă, în care și-a cerut scuze în mod oficial pentru rolul guvernului canadian în sistemul școlar rezidențial și impactul larg al acestuia în rândul comunităților indigene. Tot în iunie 2008 a fost înființată Comisia pentru Adevăr și Reconciliere din Canada, având ca scop documentarea istoriei și impactului acestui sistem școlar asupra studentilor și familiilor afectate. În iunie 2015, după ce a intervievat în jur de 7.000 de foști studenți, Comisia a publicat un rezumat și 94 de ,,îndemne la acțiune” pentru reconcilierea dintre canadieni și comunitățile indigene; raportul final a fost publicat în decembrie, concluzionând că sistemul școlar rezidențial a constituit ,,genocid cultural”.
Exceptând scuzele și rapoartele, totuși, ce poate fi spus despre încercările de reconciliere? Da, acestea reprezintă pași importanți și indică o schimbare către bine a situației, însă mulți lideri ai comunităților indigene susțin că ar fi doar vorbe goale, dacă nu sunt urmate de acțiuni concrete. Deci, unde ne aflăm în prezent?
Descoperirea mormântului comun în Kamloops a reînnoit durerea comunităților indigene și a subliniat o parte din trecutul întunecat al Canadei, însă răspunsul a fost unul de compasiune, ceea ce induce speranță. Desigur, au existat excepții: refuzul Bisericii Catolice de a asuma responsabilitate și a colabora prin facilitarea dosarelor cu evidența studenților fostelor școli rezidențiale, pentru identificarea celor morți, și atitudinea guvernului după ce a fost dat în judecată de Primele Națiuni Tk’emlúps te Secwépemc, care au descoperit mormântul, Ottawa declarând că pierderea limbii și culturii a fost o ,,implicație inevitabilă” a educației în engleza și a învățării doctrinei creștine; cele două instituții principal responsabile pentru această tragedie refuză să își asume consecințele.
Cu toate acestea, fără îndoială răspunsul majoritar a fost unul îndurerat și compătimitor. Atât primul-ministru, Justin Trudeau, cât și alți lideri politici au luat angajamentul de a presa pentru dreptate pentru victimele școlilor rezidențiale din întreaga țară, începând cu școala din Kamloops. Alt exemplu pozitiv ar fi guvernul din Ontario, cea mai mare provincie Canadiană, investind 10 milioane de dolari canadieni pentru a lucra împreună cu lideri indigeni în a ,,identifica, investiga, proteja și comemora” site-urile de înmormântare și cimitirele școlilor rezidențiale din regiune pe o perioadă de trei ani; comunitățile indigene au reînceput căutările pe terenurile unor foste școli rezidențiale, precum Națiunea Dakota din Sioux Valley, Manitoba și fosta Școală Reședențială Brandon; în întregul stat, liderii comunităților indigene stresează importanța colaborării dintre guvern și comunitate, și nevoia de dreptate.
Ca și impact cultural, acesta a fost resimțit puternic în Canada: peste 28,000 de persoane au semnat o petiție cerând guvernului o zi națională de doliu; monumente și clădiri din Columbia Britanică au devenit simboluri, precum patinoarul Rogers Arena al echipei din Liga Națională de Hochei din Vancouver, care va ramane iluminat portocaliu drept omagiu pentru victimele școlilor rezidențiale și ca trimitere la Orange Shirt Day; poate cel mai de impact, publicul a creat monumente comemorative improvizate în întreaga țară, adesea prin a înșira perechi de pantofi de copii în fața legislativelor, a site-urilor fostelor școli rezidentiale și piețelor publice, pentru a reprezenta sutele de vieți de copii pierdute în școlile rezidențiale.
Tragedia școlilor rezidentiale este o certitudine, iar consecințele și efectele de lungă durată încă nu pot fi știute întru totul, însă comunitatea canadiană, fie ea indigenă sau nu, este vocală în dorința de a merge spre un viitor mai bun, începând cu a face dreptate în prezent. Drumul spre reconciliere continuă, iar ideea umanistă ramane următoarea: dacă fiecare om își exprimă aceasta dorința de dreptate, dreptatea va prevala.
Surse
https://www.bbc.com/news/world-us-canada-57291530
https://archive.org/details/storyofnationalc00brycuoft
https://archive.org/details/reportonindiansc00bryc/page/n7/mode/2up
https://reconciliationcanada.ca/about/history-and-background/background/
https://indigenousfoundations.arts.ubc.ca/the_residential_school_system/
https://www.thecanadianencyclopedia.ca/en/article/government-apology-to-former-students-of-indian-residential-schools
https://www.bbc.com/news/world-us-canada-5735829
https://www.cbc.ca/news/indigenous/reparations-residential-school-1.6050501
https://www.aljazeera.com/news/2021/6/15/ontario-to-help-search-for-residential-school-burial-sites
https://www.ctvnews.ca/canada/growing-calls-for-national-day-of-mourning-after-mass-grave-found-at-former-residential-school-1.5449706
https://www.vancouverisawesome.com/canucks-hockey/the-canucks-are-keeping-rogers-arena-lit-up-orange-indefinitely-heres-why-3827498
