Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Cel mai discutat film romanesc al momentului – ramas deocamdata, nedezbatut – Eu cand vreau sa fluier, fluier, debutul in lungmetraj al regizorului Florin Serban, este un film despre tacere si asteptare. El mai este un film si despre dragoste nespusa si nutrita, despre toleranta si intoleranta, gestica, speranta si stigmatizare. Totul intr-un profil personal si intr-un amalgam de emotii , care , reprimate, nu vor naste decat o ineluctabila rabufnire trupeasca si spirituala indelung reflectata de un spirit, in fine, descatusat de conventii morale si legi sociale, dizolvand, in ultimele scene o banuita catastrofa. Inchisoarea e doar o metafora si un accesoriu. Si nici “spil” nu are, desi scenariul (C.Mitulescu – F.Serban) insinueaza unul.
Compilatie de cinema “de observatie” cu cinema “de improvizatie” – desi momentele acestor imbinari de tendinte raman greu de precizat – filmul se sustrage liniilor structurale de “realism” ale Noului Val : narativ, si predominanta preluare a timpilor reali (si realistici) in timpi filmici – sunt doar doua exemple. Recurgand la filmarile “din mana” si indeaproape, optand pentru un “suspense” clasic si coplesitor, F. Serban isi elaboreaza trama mai mult in stilul lui Van Sant, Aronofsky (mai nou) si al fratilor Dardanne, decat in orice altceva vazut pana acum in cinemaul romanesc. Iar trambitatul proiect Il rumano anunta reminiscenta unui ne-deliberat mostenitor al tematicilor de sorginte melvilleiane. Mai exista cineva, prolific, inutil-insistent, dar total depasit (orice se intelege prin “depasit” e corect ) al carui nume, din respect pentru filmul comentat, nu-l voi mai pomeni.
Cu interpretari exceptionale din partea actorilor si non-actorilor, Eu cand vreau sa fluier, fluier ,o perpetua explorare a detinutului (in sensul metaforic al statutului) detinator de personalitate, a divizarii individului de grup, a nelinistii de complacere si a umorului compatimitor de conjuncturi, este mai mult decat un exercitiu vizionar. El este o alegere a transformarii unei intense si alienate “franturi de viata” intr-un remarcabil contrabalans cinematografic.
