Material realizat de Irina Dudu
În vara acestui an, guvernele Germaniei și Țărilor de Jos au promis oficial returnarea a aproximativ 2.000 de artefacte și obiecte insusite, cu o valoare spirituală importantă în Ghana, ceea ce a stârnit reacții în plan internațional. Ambasadorii Frederik Landshöft și Jeroen Verheul au făcut anunțul în cadrul sesiunii plenare a Conferinței „Next Steps” privind Justiția Reparatorie și Restituirea desfășurată la Accra, moment culminat cu predarea unui catalog complet al obiectelor către președintele ghanez John Dramani Mahama.
Printre obiecte destinate ritualurilor religioase, instrumente muzicale sacre și unelte vizate se numără și Akan gold weights, greutăți utilizate până la sfârșitul secolului al XIX-lea ca unități de măsură de către poporul Akan, alături de tobe ceremoniale și podoabe din metale prețioase.
Timp de peste un secol, aceste piese au fost păstrate în muzeele din Berlin, Amsterdam sau Frankfurt. Prezența lor în Europa este rezultatul unei lungi perioade în care puterea politică a fost inegal împărțită pe glob. Obiectele au ajuns în Occident fie ca trofee de război confiscate direct de trupele coloniale, fie prin tranzacții comerciale sau prin sistemul colonial de împărțire a descoperirilor arheologice, care avantaja în mod sistematic instituțiile din metropolele europene.
Această decizie este o consecință a presiunii diplomatice bazate pe Rezoluția Adunării Generale a ONU, conform căreia traficul de persoane africane este considerat o crimă împotriva umanității. Folosirea normelor juridice internaționale pentru recuperarea obiectelor de patrimoniu reprezintă un pas uriaș pentru statele africane.
Pentru a înțelege, însă, importanța acestei deciziei istorice, trebuie analizat contextul în care mii de obiecte de patrimoniu au părăsit continentul african în secolele al XIX-lea și al XX-lea.
Perioada colonială a fost definită printr-un dezechilibru tehnologic și militar major între puterile europene și regatele africane. Cu toate că discursurile oficiale ale epocii invocau adesea argumente etice ale europenilor care ajungeau pe continentul african, precum presupusa misiune civilizatoare, adevăratul obiectiv a fost stabilirea unui sistem economic bazat pe extracția de materii prime precum aurul, cauciucul sau uleiul de palmier.
Reprezentanții companiilor precum Royal Niger Company semnau tratate cu liderii locali prin intermediul unor delegați. De multe ori, clauzele juridice în limba engleză nu erau înțelese pe deplin de conducătorii africani, fiind oferite în schimb bunuri de consum minore. Ulterior, aceste documente erau folosite în parlamentele europene pentru a justifica anexarea teritoriilor și obținerea drepturilor miniere. Atunci când comunitățile locale înțelegeau termenii reali ai acordurilor și încercau să-și apere independența economică, autoritățile coloniale recurgeau la forță. Având în vedere avantajul militar considerabil al europenilor, orice încercare de rezistență locală era învinsă cu ușurință, precum în regiunea Chibok din Nigeria, în anul 1906.
În timpul acestor campanii, bunurile de valoare au fost confiscate din palatele regale, inventariate și vândute la licitații în Europa pentru a finanța costurile operațiunilor militare. Există o colecție considerabilă de artefacte africane care au fost jefuite și apoi expuse în muzee din Europa.
Cel mai cunoscut exemplu este cel al bronzurilor din Benin, provenite din actualul stat nigerian Edo. În februarie 1897, britanicii au atacat și distrus complet orașul Benin și au ridicat din palatul regal peste 3.000 de piese din bronz, alamă și fildeș, inclusiv celebrul cap comemorativ al reginei Idia. Aceste obiecte aveau o importanță deosebită pentru populația locală, reprezentând o arhivă a regatului Benin, păstrând informații despre conducători, evenimente și tradiții. În prezent, ele sunt dispersate în peste 160 de muzee din întreaga lume.
Un alt exemplu relevant este cel al artefactelor din regatul Ashanti. În anul 1874, forțele britanice conduse de Sir Garnet Wolseley au atacat palatul regal din Kumasi, confiscând numeroase însemne regale din aur. Solicitările de returnare, precum cea formulată de curtea regală Ashanti în anul 1974, au fost respinse de autoritățile europene din acea perioadă, care au preferat să își mențină statutul de proprietar asupra acestor bunuri.
Lista artefactelor furate continuă cu piatra din Rosetta, preluată de britanici în urma înfrângerii armatei franceze în Egipt, în anul 1801 și transferată la British Museum, unde a devenit una dintre principalele atracții. De asemenea, omul din Kabwe, o fosilă celebră descoperită în anul 1921 într-o mină din actuala Zambie, a fost trimis la Londra, acțiune care a încălcat reglementările locale privind exportul de patrimoniu aflate în vigoare la acea vreme.
Dincolo de simple obiecte de muzeu, pentru comunitățile africane, aceste artefacte au o semnificație mult mai profundă: au funcții ceremoniale și sacre și joacă un rol activ în în păstrarea memoriei colective, prezența lor în muzee și arhive externe provocând o fractură culturala.
Totodată, există și o dimensiune politică importantă. Mișcarea de restituire a acestor obiecte din ultimii ani determină modificarea dinamicii diplomatice dintre fostele puteri coloniale și statele africane. În momentul în care țări precum Germania și Țările de Jos recunosc oficial faptul că o parte dintre achizițiile realizate în perioada colonială au avut un caracter ilegal sau abuziv, ele contribuie la consolidarea unor relații mai echilibrate.
Dincolo de consecințele simbolice, repatrierea patrimoniului are și un impact direct asupra economiilor locale. De exemplu, după ce o parte dintre piesele Ashanti au fost readuse în Ghana în anul 2024, numărul vizitatorilor Muzeului Palatului Manhyia a crescut semnificativ, demonstrând că interesul pentru turismul cultural poate genera venituri și locuri de muncă pentru populațiile din aceste zone. Mai mult decât atât, potențialul turistic asociat restituirii obiectelor culturale va susține investiții în proiecte muzeale moderne, precum viitorul Edo Museum of West African Art din Nigeria.
Există, totuși, o dezbatere în ceea ce privește custodia legitimă a acestor obiecte. Instituții occidentale precum British Museum consideră că păstrarea artefactelor în marile capitale europene reprezintă un avantaj pentru o mai bună înțelegere a istoriei și a diversității culturale, ca urmare a numărului mai mare de vizitatori. faptul că au asigurat protecția și restaurarea pieselor în laboratoare dotate cu tehnologii avansate. La aceste argumente, se adaugă și unul de natură juridică, existând mai multe acte normative, precum British Museum Act din 1963, care limitează posibilitatea înstrăinării obiectelor din colecțiile instituției.
Pe de altă parte, reprezentanții africani, inclusiv numeroși cercetători și activiști, argumentează că aceste bunuri au fost obținute prin violență militară, constrângere sau tranzacții ilegale, iar trecerea timpului nu poate legitima un act de jaf comis în perioada colonială. În plus, atrag atenția asupra unui paradox: multe dintre obiectele respective nu au fost expuse publicului, ci au fost păstrate timp îndelungat în depozite inaccesibile vizitatorilor. Mai mult, unele artefacte au fost tratate în trecut cu substanțe chimice toxice, precum arsenicul, ceea ce ridică probleme privind conservarea lor.
Ca răspuns la argumentele juridice invocate de muzeele occidentale, susținătorii restituirii menționează adoptarea unor legi speciale care au permis returnarea bunurilor confiscate de regimul nazist în timpul Holocaustului, considerând că un mecanism juridic similar ar putea fi aplicat și în cazul artefactelor obținute în contextul colonial.
În încercarea de a găsi o soluție de compromis, mai multe instituții din Regatul Unit au propus returnarea artefactelor sub forma unui împrumut pe o perioadă limitată. Această abordare menține proprietatea juridică în Europa și plasează simbolic statele africane într-o poziție de supunere, acestea fiind nevoite să returneze după doar câțiva ani bunuri din propriul patrimoniu istoric. De asemenea, ritmul în care aceste artefacte sunt restituite rămâne lent. În Europa, reprezentanții țărilor africane se confruntă cu proceduri birocratice complexe, unele state cerând aprobări parlamentare individuale pentru fiecare piesă în parte. În plus, există dispute interne în Africa legate de custodie, cum ar fi divergențele dintre autoritățile federale nigeriene și curtea regală din Benin. Toate aceste aspecte încetinesc implementarea deciziilor cu privire la repatrierea obiectelor.
Așadar, procesul de restituire a artefactelor depășește cu mult limitele unei dispute muzeale, reprezentând o componentă esențială a eforturilor actuale de decolonizare. Pentru întreg continentul african, miza nu este doar despre expunerea pieselor în spațiile lor de origine, ci și despre transferul deplin al controlului juridic către comunitățile care au creat acest patrimoniu cultural.
