Material realizat de Carmen Toader
Tensiunile și reaprinderea acestora din conflictul recent din Orientul Mijlociu declanșat de atacurile israeliano-americane nu provin doar din acțiunile recente ale comunității internaționale, ci, mai degrabă, din resentimente istorice și religioase vechi. Islamul este religia majoritară, însă acest lucru nu garantează unitatea lumii musulmane. De-a lungul timpului, diferențele teologice și politice au dus la formarea a două ramuri principale ale islamului: sunniții și șiitii.
Diviziunea dintre aceste două ramuri își are originea încă din secolul al VII-lea, după moartea profetului Muhammad. Disputa a apărut în jurul întrebării legate de cine ar trebui să conducă comunitatea musulmană. Sunniții au considerat că liderul, numit calif, trebuie ales dintre cei mai respectați membri ai comunității, în timp ce șiiții au susținut că autoritatea trebuie să rămână în familia profetului, în special în linia lui Ali, ginerele și vărul lui Muhammad.
Tot în aceeași sferă a religiilor abrahamice, iudaismul este văzută ca fiind religia fundamentală a poporului evreu, dar și ca un semn identitar. Această religie este una dintre cele mai vechi credințe monoteiste și se bazează pe textele sacre ale Bibliei ebraice (Tanakh). În cadrul tradiției iudaice, poporul evreu este considerat poporul ales al lui Dumnezeu, iar legătura spirituală cu Țara Sfântă, în special cu Ierusalimul, are o importanță centrală. Reconstituirea statului Israel în 1948 este privită de mulți credincioși ca o împlinire a profeției divine.
Iranul, moștenitorul fostului Imperiu Persan, este un stat multietnic și multicultural, în care se regăsesc, pe lângă majoritatea persană, și minorități azere, kurde, arabe sau beluce. De asemenea, acesta este printre puținele state din Orientul Mijlociu care are o majoritate șiită. După crearea statului Israel în 1948, conducerea monarhică din Iran nu s-a poziționat împotriva acestuia, spre deosebire de celelalte state arabe, cele două țări devenind aliate. Din 1979, odată cu instaurarea regimului teocratic sub conducerea liderului religios, Ayatollahul Khomeini, Iranul a luat forma unei republici islamice șiite, relațiile dintre cele două state răcindu-se
În discursul oficial al autorităților de la Teheran, statul israelian este adesea prezentat ca o entitate lipsită de legitimitate, considerată responsabilă pentru ocuparea unor teritorii percepute ca având o importanță religioasă pentru lumea musulmană. În acest context, liderii iranieni invocă frecvent ideea „eliberării Ierusalimului”, oraș care are o semnificație spirituală majoră în islam datorită prezenței pe teritoriul acestuia a locurilor sfinte importante pentru credincioșii musulmani. Această perspectivă contribuie la justificarea opoziției puternice a Iranului față de existența și politicile statului israelian. În acest sens, a fost instituționalizată Ziua Qods, marcată anual în ultima vineri a Ramadanului, care sărbătorește solidaritatea cu poporul palestinian grav care se află în conflict deschis cu autoritățile israeliene. În același spirit, autoritățile israeliene fac adesea referințe religioase la adresa Iranului, cum ar fi la Amalek. Această națiune era prezentată în tradiția biblică drept unul dintre principalii inamici ai poporului israelit. În discursul contemporan, referința la figura simbolică a lui Amalek este uneori reinterpretată și invocată pentru a construi o narațiune a amenințării permanente împotriva poporului evreu. Astfel, ideea unui adversar perceput ca existențial poate fi utilizată pentru a legitima necesitatea apărării intereselor statului Israel prin orice mijloace considerate necesare, inclusiv prin acțiuni militare decisive.
Așadar, conflictul israeliano-iranian este alimentat simultan de sacralitatea disputată a Ierusalimului, de doctrinele politico-religioase ale Republicii Islamice și de narativele biblice ale amenințării existențiale, un substrat care face din orice soluție pur diplomatică sau militară una profund fragilă.
