Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Începutul conflictului din Ucraina a creat neliniște în rândul publicului larg, iar evenimentele recente din Polonia au adăugat la teama că președintele rus, Vladimir Putin, ar putea extinde războiul către granițele NATO, declanșând astfel o criză de securitate.
În seara de 15 noiembrie, Rusia a lansat, cu scopul de a distruge infrastructura națională, 96 de rachete asupra Ucrainei, dintre care 77 au fost doborate de sistemul de apărare ucrainean. Ca urmare a acestui atac, 2 rachete de manufactură sovietică au căzut pe teritoriul Poloniei, aproape de granița cu Ucraina, omorând 2 persoane. Proveniența rachetelor, fie că acestea au fost lansate din Rusia sau că făcea parte din sistemul aerian de apărare al Ucrainei, nu a fost încă stabilită. Cu toate acestea, incidentul a dat startul unei dezbateri atât pe platformele de social media, cât și în cadrul agențiilor de știri, mai mulți utilizatori și jurnaliști menționând un posibil viitor război mondial și aplicarea faimosului Articol 5 din cadrul Cartei NATO.
Valul de frică și panică asupra viitorului ordinii internaționale a dus la amplificarea fenomenului de “fake news”, creând dezinformare în randul publicului. Acest articol își propune să lămurească particularitățile procesului de implementare ale Articolului 5, cât și să demitizeze anumite păreri false cu privire la acest principiu de apărare colectivă.
Ce reprezintă Articolul 5?
La momentul înființării Organizației Tratatului Atlanticului de Nord, în aprilie 1949, extinderea și amenințarea Sovietică reprezenta principala preocupare a Statelor Unite ale Americii și a țărilor europene. Astfel, NATO și Articolul 5 au luat naștere dintr-o dorință de a asigura pacea și securitatea internațională prin instrumente de apărare colectivă.
În conformitate cu Carta Națiunilor Unite de la 1945, Articolul 5 menționează că:
“Părţile convin că un atac armat împotriva uneia sau mai multora dintre ele, în Europa sau în America de Nord, va fi considerat un atac împotriva tuturor părţilor şi, în consecinţă, sunt de acord că, dacă are loc un asemenea atac armat, fiecare dintre ele, în exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă, recunoscut prin art. 51 din Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite, va sprijini partea sau părţile atacate, prin realizarea imediată, individual şi împreună cu celelalte părţi, a oricărei acţiuni pe care o consideră necesară, inclusiv folosirea forţei armate, în vederea restabilirii şi menţinerii securităţii în spaţiul Atlanticului de Nord.
Orice astfel de atac armat şi toate măsurile adoptate ca urmare a acestuia vor fi imediat aduse la cunoştinţă Consiliului de Securitate. Aceste măsuri vor înceta după adoptarea de către Consiliul de Securitate a măsurilor necesare pentru restabilirea şi menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.”
Pentru început, putem deduce cu ușurință că premisa unei organizații de securitate colectivă precum NATO se bazează pe principiul “toți pentru unul și unul pentru toți”. Apartenența în cadrul acestei organizații militare reprezintă, într-adevăr, un angajament al tuturor statelor membre de a oferi ajutor și susținere. Prin urmare, în cazul unui atac armat asupra unui stat membru de către o parte terță, Articolul 5 poate fi invocat pentru implementare. Astfel, este de datoria țării atacate să formuleze cererea oficială pentru implementare. Chiar dacă unui membru îi este încălcată suveranitatea teritorială, Articolul 5 nu poate fi considerat decât dacă este cerut de către respectivul stat agresat. Nu există o unanimitate prin care, în momentul unui atac, statele membre se reunesc automat pentru a hotărî cursul acțiunii.
După elaborarea cererii, aceasta este trimisă către Consiliul de Securitate, unde membrii stabilesc, prin consens, validitatea și necesitatea unei acțiuni colective.
Cum funcționează acest instrument?
Deși procedeul de implementare pare unul simplu, există anumite particularități ale reglementărilor NATO cu privire la Articolul 5 care sunt adesea necunoscute și utilizate în mod greșit de către publicul larg.
Una dintre cele mai frecvente presupuneri cu privire la principiul mobilizării colective este că statele membre au obligativitatea, legitimă conform dreptului internațional și a principiului de legitimă apărare, de a răspunde agresiunilor din partea altui stat.
Să luăm spre exemplu o altă organizație internațională, precum Uniunea Europeană. Articolului 42, paragraful 7 din Tratatul organizației menționează că, “în cazul în care un stat membru este victimă a unei agresiuni sau al unui atac armat pe propriul teritoriu, celelalte state membre au fata de acesta o obligație de a oferi ajutor sau asistență (…)”. Deși cele două articole par similare în scop – acela de a oferi ajutor colectiv – există o diferență semnificativă între cele două. În timp ce membrii Uniunii Europene își asumă, prin statutul de membru, obligația de a susține statul agresat, membrii NATO, prin simplul angajament, au o varianta de “opt out” – o portiță de scăpare.
Datorită limbajului și a modului în care a fost redactat articolul, rezultă că decizia modului de acțiune revine, în final, la latitudinea fiecărui stat în parte. Astfel, cu toate că NATO este o alianță militară, ajutorul oferit nu trebuie sa rezulte într-un atac direct asupra statului terț, așa cum este presupus, în general. Membrii pot alege să își îndeplinească responsabilitatea prin diferite mijloace, într-adevăr cu condiția ca acestea să fie de natură militară: furnizarea de armament, instructaj militar, consiliere strategică etc.
O particularitate interesantă este că pe parcursul celor aproape 73 de ani de existență, Organizația Tratatului Atlanticului de Nord a recurs la implementarea Articolului 5 într-o singură instanță, ca urmare a atacurilor teroriste de la 11 septembrie 2001, din New York și, chiar și atunci, procedurile au început la distanță de câteva luni de la respectivele evenimente. Acest fapt ne duce către următorul punct în analiza Articolului 5 – care sunt condițiile de aplicare?
Să presupunem că rachetele care au atacat Polonia ar fi fost lansate din Rusia, iar autoritățile poloneze ar fi decis că ei nu dețin destule resurse pentru a se apăra sau pentru a contracara atacul. Ar fi fost cererea Poloniei de aplicare a principiului de securitate colectivă aprobată de către Consiliul de Securitate? Răspunsul în cazul de față ramane unul simplu – nu. Dovada încălcării suveranității teritoriale ar fi fost foarte clară, rachetele fiind de fabricație Sovietică iar radarele confirmând că acestea au fost lansate de pe teritoriul Rusiei. Cu toate acestea, Polonia nu putea dovedi un singur lucru și anume intenția Rusiei de a ataca.
Așa cum a fost precizat mai devreme, NATO are reglementări foarte precise atunci când vine vorba de Articolul 5, astfel încât este vorba de o mobilizare militară colectivă. Astfel, pentru a lua în considerare o cerere din partea unui stat, Consiliul de Securitate trebuie să aibă o dovadă clară că agresorul a avut o intenție specifică de a ataca respectivul stat. În cazul de față, Rusia nu a prezentat niciun semn clar în legătură cu extinderea războiului pe teritoriul Poloniei. Mai mult, autoritățile nu au recunoscut proveniența rachetelor, aruncând vina pe omologii lor ucraineni.
Aceste detalii ne duc către ultimul punct din această analiză – cum hotărăște Consiliul de Securitate implementarea Articolului 5 în situațiile necesare? În comparație cu procesele decizionale din cadrul multor alte organizații internaționale, membrii din Consiliul de Securitate stabilesc procedurile prin consens. În comparație cu votul prin unanimitate, deciziile prin consens reprezintă un proces de colaborare, un mecanism prin care statele membre cooperează cu scopul de a ajunge la un oarecare acord general. Consiliul de Securitate, contrar opiniei generale, nu își ia deciziile printr-un consimțământ unanim – toate statele membre trebuie să voteze în favoarea procedurii sugerate – dar, de obicei, se ajunge la un nivel de unanimitate în randul statelor ca urmare a procesului de colaborare colectivă.
Toate aceste detalii discutate mai sus ne dovedesc faptul că Articolul 5, creat în principal ca o măsură împotriva amenințării sovietice, în zilele noastre are, în principal, rolul unui mecanism de disuasiune – o modalitate de a descuraja orice posibil atacator de intenția de agresiune, știind că un atac asupra unui stat membru NATO va fi privit ca un atac asupra tuturor celor 30 de state membre. În aceste circumstanțe, Articolul 5 servește atât că un principiu de auto-apărare legitimă, cât și acela de a preveni, prin amenințarea unei mobilizari colective, agresiunile la adresa statelor membre.
