Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Autobiografia lui Nicolae Ceausescu nu este un film-documentar – genul in sine constand in inregistrarea de catre regizor a unei realitati la care este martor. Nu este narat sau insotit de vreo voce din “off” subiectiva ori obiectiva, tocmai prin faptul ca filmul-documentar, de obicei, juxtapune aceste doua caracteristici ordinare si esentiale genului, exceptand poate documentarul de scurt-metraj de tip poem, altminteri realitate imaginativ-observationala a unor factori externi in perpetua miscare, surprinsi pe pelicula de regizor intr-o perioada relativ indelungata. Nicidecum “pseudo-documentar”, “docu-drama”, vreun “soi de de gen sau subgen de cinema istoric”, asa cum insusi Andrei Ujica si-l cataloga intr-un interviu, Autobiografia… este un film de non-fictiune (intamplator, istorica) in care montajul, sau mai bine zis, rigurozitatea cronologica a desfasurarii perioadei unei vieti, sunt surprinse printr-un procedeu tehnic obligatoriu in arta cinematografica, prelevand chintesenta existentei unei personae pe parcursul a trei ore, ales din motive personale si profesionale (filmul incheie o trilogie inceputa cu Videograme dintr-o revolutie si continuata cu Out of the present) ca fiind Nicolae Ceausescu. Acest concept, demers fara precedent, ar fi fost intuit poate doar de Dziga Vertov, care in locul colajelor de actualitati contemporane lui, ar fi ales colajul inregistrarilor din viata unui om.
Sigur ca acest eseu, “de montaj”, ar fi fost mai putin interesant daca viata acestui om, suficient filmata pentru a acoperi o anumita perioada de rulaj, nu insuma printr-un festin nemaivazut de imagini “prim-planul” uman, social si politic al unui dictator.
De asemenea, Autobiografia… nu este edificator din punct de vedere istoric (un document/dosar documentat) – iarasi, o alta “obligatiune” ale anumitor filme-documentare. Istoria, sau perioada de 25 de ani traversata prin uniunea de imagini din viata lui N.Ceausescu, este reflectia treptat hidoasa a unui intreg popor, astazi, reminiscente filmice (pe alocuri, amuzante) ale gesticii si mimicii tampe, ale ignorantei si ferocitatii, a egoismului, puterii, orgoliului si absurditatii, ce au tesut insasi o intreaga existenta.
Prin Autobiografia lui Nicolae Ceausescu, Andrei Ujica propune o judecata a cronologiei, in care materialele de arhiva, de sine statatoare, selectate pentru a (re)constitui viata publica si intima a dictatorului fac mai mult decat sa vorbeasca de la sine. Ele contesta atat epoca Ceausescu cat si fiinta sa, intr-un mod pe cat de simplu si la indemana, pe atat de coplesitor.
