Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
E drept ca impletind noir-ul si horror-ul, Thirst (Sete), e cel putin un film inovator, intr-o proportie mai redusa insa decat daca nu ar fi unul erotic. Tae-ju este femeia fara scrupule, victima cruzimii familale, copila neiubita, ignorata, ambigua moral si oportunista cand sansa ii ofera incredere in sine si razbunare. Ea e incarnarea compasiunii (intr-o prima faza) ce seamana apoi moarte si influente nefaste. E reflectia contemporana a Barbarei Stanwyck din Double Indemnity, o “arma mortala” ascunsa prea mult timp sub masca tolerantei. Sang-hyun e insasi metafora luptei de impacare cu sine; a lacomiei si razboiului pierdut cu propria dorinta carnala pe de o parte, si esecul pastrarii propriului cod de valori, precum si regasirea lui in cele din urma – pe de alta parte. O data astfel conturat, noir-ului ii este adaugat horror-ul, care abunda de cliseele genului (setea nestavilita de sange, desfasurari comice de forte supraomenesti, “zborurile” din noapte de pe o cladire pe alta etc). Dar regizorul Park Chan-wook foloseste resursele simbolistice ale acestui gen doar pentru a exacerba compatibilitatea unei duble identitati. Si unde ar fi putut face asta mai bine ? Unde ar fi putut sublinia cel mai mult aceasta stridenta a instabilitatii morale ? Nicaieri, se pare, decat in pielea unui preot-vampir !
Intentia regizorului nu a fost demitizarea vampirismului, dar nici oferirea spre consum a unei noi si scandalizate formule horror. Filmul ar fi putut sa-si spuna povestea si fara “interventia” genului. Desigur ca un regizor ca Park Chan-wook nu s-ar fi multumit doar cu conditiile oferite de interpretarea sensurilor metaforice ale unor prigoniti vampiri ahtiati dupa rezervele de sange din frigider si gatlejurile rudelor. El elaboreaza povestea de dragoste dintre cei doi protagonisti intr-un mediu din cele mai ostile vazute pana acum in cinemaul coreean ; si nu prin piedicile puse de statutul social, ori lipsa caintei (chiar si cand moartea ia forma unui rasarit de soare), ci prin imposibilitatea celor doi de a co-exista.
Filmul, in toata splendoarea lui melodramatica, are insa un romantism bizar, aproape poetic, covarsitor in gratia sa instinctiva a freamatelor trupurilor goale si limbajelor lor, facand sa paleasca orice influente si elemente “de gen” – clasice sau contemporaneizate. Si tocmai aceasta “defavoare” il face remarcabil.
