Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Refuzand categoric conformismul investigatiei psihologice/afective printr-o masura drastica impusa de caracterul memorialistic, obiectiv, aproape vag dar nu lipsit de concretete al cronicilor/marturiilor ce semnalau opresiunea comunista in mediul rural si activitatea miscarilor de rezistenta imediat dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, cu acest debut de proportii epopeice, unic in cinematografia romaneasca – nu atat ca durata (peste 150 de minute) si concept, cat ca fidelitate de ecranizare a anumitor evenimente si portretizare a personajelor participante – , intr-un salutat document omagial, “dedicat celor dedicati”, ce sarbatoreste o distributie de peste cincizeci de protagonist, Constantin Popescu reuseste un film grandios. Indraznet. Just.
Faptului ca i s-a reprosat lungimea excesiva – un prea lung lungmetraj ii spunea cineva –, adancimea dramatica (ceea ce atragea de la sine, intr-o receptare majoritara, schematismul individualizarii fiecarui personaj in parte), conflictele armate perpetue dintre partizani si urmaritorii lor (altfel, o formalitate narativa totalitara, plictisitoare si lipsita de empatie), inutilitatea lungimii unor anumite secvente (decupate doar in montaj interior), ii raspunde laconic insasi premisa infaptuirii acestui film: Portretul luptatorului la tinerete nu ar fi putut arata altfel – din fundamente ideatice, deci, cum spuneam, fidel marturiilor acelor vremuri (respectand cu strictete locurile, timpurile si, mai ales, timpii desfasurarii actiunii). E drept ca Portretul… cugetat grabnic in scriitura de regizorul-scenarist ar fi facut cinste celor omagiati si in mai putine minute, dar in acel fel s-ar fi dezis el adevaratei “capcane a schematismului” si importantei relatarii cinematografice unor fapte “nesemnificative “ ?
Dar totusi, in grandoarea si justetea ei, aceasta potentiala docudrama (cu valente pseudo-documentare, date de reconstituirea filmarilor realizate de partizanii prigoniti si alaturate naratiunii propriu zise, sub forma filmului in film) ce se consacra categoric ca un document filmic bine documentat (la nivel intrinsec dar si reflexiv), frizeaza prin aportul regiei si a anumitor pretexte oferite de memorialistici si manipulate subtil de scenariu, fictiunea.
In Portretul luptatorului la tinerete planurile-ansamblu folosite cu precedere de Constantin Popescu, in perindarile grupului de partizani prin munti, nu-si au scop poetic, liric – asa cum stim ca, de obicei, cinema-ul utilizeaza splendoarea peisagistica transformand-o, dupa caz, si in leitmotiv, timpi morti, fond secvential, personaj. Liniaritatea actiunii survenite la un moment dat isi gaseste prin regie un substitut mizanscenic care pulseaza tensiuni continue la nivel perceptual. Insa regizorul s-ar fi putut lipsi de o astfel de abordare, ce tine strict de propria-i conceptie, independenta poate de insinuarile relatarilor istoriografice. Asadar, Popescu isi permite o libertate tehnica de punere in scena intr-un mod propriu, asumat, favorabil naratiunii, specifica realizatorilor de filme de fictiune. Altfel zis, banalele planuri-ansamblu isi au un rol crucial, atat la nivel conceptual, cat si emotional, pe care povestea nu o cerea neaparat. Daca mai adaugam si cateva majore intorsaturi de situatii (precum cea a revenirii unui personaj sugerat mort in cel mai oportun moment narativ si surprinzatoarele ciocniri armate dintre urmariti si urmaritori) care fac, pe alocuri, cronica filmata sa para scenariu original, ne putem referi la Portretul luptatorului la tinerete ca la o docudrama epopeica intr-o imaginata cvasi-fictiune.
