Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Desfășurarea ostilităților din noaptea de 15 spre 16 iulie a părut mai degrabă desprinsă dintr-un manual militar al anilor `70 decât unul adaptat la tehnologia și mai ales oportunitățile de comunicare ale secolului 21, susține un material Reuters. Totodată, pornind de la o serie de informații contradictorii și prezentarea unor teorii ale jurnalistei Ezgi Basaran, reiese că în cadrul evenimentelor au fost implicați 3 poli de influență, fiecare jucând un rol de o mai mare sau mai mică măsură, ce urmează a fi aflat odată cu trecerea timpului.
Modul de operare al autorilor loviturii de stat, care au anunțat instaurarea unui ”Consiliu al Păcii”, a semănat cu evenimentele din Chile 1973 sau Ankara 1980 decât cu realitatea din 2016. Rebelii au luat acționat la începutul weekend-ului, când președintele țării se afla într-un resort de vacanță, au preluat controlul asupra principalului aeroport al țării, au închis un pod peste strâmtoarea Bosfor în Istanbul, au trimis tancuri pentru a înconjura Parlamentul și a controla principalele noduri rutiere și au transmis un comunicat la televiziunea de stat TRT declarând starea de urgență și avertizând oamenii să stea în case. Însă acestea au fost singurele reușite ale complotiștilor, și acestea pentru scurtă durată. În schimb, autorii loviturii au eșuat în a captura vreunul din liderii partidului de guvernare, AKP, dar și să oprească semnalul televiziunilor private, a rețelelor de telefonie mobilă sau serverele rețelelor sociale, permițându-i președintelui Erdogan și aliaților săi să se replieze rapid și să folosească oportunitățile de comunicare pentru a chema în stradă oamenii ca să se opună loviturii de stat. Este deja considerat drept momentul de turnură al evenimentelor în favoarea sa atunci când Erdogan a cerut prin intermediul unei convorbiri inițiate pe aplicația Face Time ca suporterii să ”apere democrația”, mesaj care a fost transmis pe postul CNN din Turcia, o stație TV al cărei semnal a fost oprit pentru scurt timp, însă care a reintrat în emisie după intervenția forțelor de ordine și a civililor.
De asemenea, potrivit analistului și fostului diplomat turc Sinan Ulgen, de la think tank-ul Carnegie Europe, cel mai mare handicap al autorilor loviturii de stat l-a reprezentat faptul că aceștia au operat în afara cercului militar de comandă și astfel nu au avut suficiente resurse pentru a controla elementele-cheie ale puterii. ”Influența lor a fost de asemenea ineficientă deoarece nu au reușit să captureze niciuna dintre instalațiile militare din Turcia și nici pe cineva din conducerea politică”, a declarat Ulgen.
Astfel, lovitura de stat din Turcia a părut o acțiune plănuită după repere din secolul 20, învinsă de tehnologia și puterea populară a secolului 21. ”Lovitura de stat a părut a fi în mod cert bine plănuită, dar după standardele unui manual din anii 1970”1, a declarat Gareth Jenkins pentru Reuters, un cercetător și autor în domeniul militar aflat la Istanbul.
Martin Luther, J.F. Kennedy, Khomeini, Erdogan
Modernizarea mijloacelor de comunicare și creativitatea celor care le-au folosit a constituit întotdeauna un avantaj pentru cei care au apelat la ele, înclinând balanța în favoarea acestora. În acest caz, Erdogan a reușit să eludeze măsurile de forță luate de armată și să replice cu o contra-lovitură de mare impact: îndemnând populația să iasă în stradă, bazându-se pe o popularitate aflată la cote înalte, președintele a neutralizat efectul impresionant pe care militarii l-au provocat prin desfășurarea tancurilor și soldaților pe străzi. Devizul armatei, de apărare a principiilor seculariste ale republicii moderne, a fost anulat de voința simpatizanților pentru actuala putere. În duelul dintre ideologia secularistă a kemaliștilor și cea emotiv-spiritualistă a ”erdoganiștilor”, cei din urmă au ieșit victorioși. De-a lungul istoriei, astfel de inițiative au înclinat balanța în favoarea celor care au folosit o metodă inovatoare de comunicare în masă, de la folosirea presei de scris de către Matin Luther în 1517, la prima dezbatere televizată din istoria SUA în urma căreia John F. Kennedy l-a surclasat pe Nixon, până la folosirea casetelor înregistrate de către ayatollahul Ruhollah Khomeini, în 1979, ale căror copii au fost distribuite clandestin în Iran pentru a răsturna regimul șahului aflat la putere. În același fel, și Erdogan s-a folosit de o metodă de altfel utilizată deja de câțiva ani cu alte ocazii în zone de conflict, dar ignorată de această dată de o armată al cărei plan de preluare a puterii a părut unul anacronic.
O lovitură pentru nereușita acțiunilor armatei a reprezentat-o și condamnarea acestora de către toate celelalte partide politice. Din convingere sau de teama de a nu fi ele însele victimele unor eventuale represalii din partea guvernului actual, formațiunile din opoziție au criticat preluarea abuzivă a puterii de către armată și au făcut front comun pe întregul spectru al scenei politice. Pentru guvern și forțele de ordine nu a fost dificil astfel să recâștige controlul asupra ordinii în stat și să-și îndrepte represaliile împotriva inamicului principal al președintelui: clericul Fethullah Gulen.
Din acest moment, în care în cursul zilei de sâmbătă, 16 iulie, Erdogan îl indică pe Gulen drept creierul operațiunilor anti-guvernamentale din Turcia și cere extrădarea sa din SUA, se deschid o serie de posibile scenarii și ipoteze cu privire la facțiunile implicate în conflictul de putere și rolul acestora în evenimente. Pentru început se impun câteva întrebări, pe baza informațiilor publicate până acum în mass-media internațională:
1. De ce îl acuză Erdogan pe Gulen de implicare în operațiunile unei instituții cu care clericul nu pare a avea nico legătură aparentă?
2. Au fost implicați liderii armatei sau doar ofițerii de rang inferior în organizarea loviturii de stat?
3. A manipulat Erdogan evenimentele astfel încât să își justifice o serie întreagă de acțiuni ulterioare?
4. Au existat 2 facțiuni aliate – kemaliștii din armată și simpatizanții clericului Gulen – împotriva sistemului condus de Erdogan?
5. A fost mai degrabă vorba de un conflict intern în rândul armatei, între kemaliști și guleniști, de pe urma căruia Erdogan nu are decât de profitat?
Cei 3 inamici: Erdogan, Gulen și armata
O ipoteză de lucru ce ar trebui luată în calcul pentru analizarea situației este recunoașterea celor 3 tabere implicate în evenimente și războiul declarațiilor: pe de o parte guvernul și regimul președintelui Recep Tayyip Erdogan, de orientare conservator-islamistă, legitimat de votul popular și aflat la putere din 2003, pe de alta armata ca instituție-cheie atât pe plan intern, ca garant al secularității republicii kemaliste, cât și pe plan extern unde reprezintă al doilea contingent NATO, și nu în cele din urmă mișcarea gulenistă, al cărui lider aflat în auto-exil din 1999 în SUA este acuzat de orchestrarea tuturor comploturilor anti-guvernamentale din ultimii ani și care reprezintă o facțiune de orientare moderat-islamistă.
În trecut, Gulen și Erdogan au fost aliați și, potrivit BBC, Erdogan s-a folosit de influența mișcării ”Hizmet”, ai cărei membri au avansat în poziții ale aparatului birocratic din Turcia, pentru a intenta procese și a marginaliza în urma unor scandaluri judiciare liderii militari care au prigonit mișcarea islamistă reprezentată de cei doi2. În 1997, după ultima lovitură de stat a armatei, Partidul Bunăstării care preluase puterea și dădea primul premier islamist al Turciei, Necmettin Erbakan, era înlăturat de la putere, iar liderul său interzis la a mai participa la viața politică. Din rădăcinile acestei formațiuni interzise capitalizând imaginea de victimă a sistemului după ce a petrecut 4 luni după gratii pentru incitare la propagandă islamistă, Erdogan fondează Partidul Justiției și Dezvoltării (AKP) și câștigă alegerile din 2003, iar de atunci a deținut permanent puterea, fie ca premier, fie ca președinte, din 2014. Potrivit BBC, după consolidarea puterii, Erdogan și Gulen au conlucrat pentru diminuarea influenței armatei, prin intermediul unor procese notorii în Turcia, ”Ergenekon” și ”Balyoz” (”Barosul”), și cu ajutorul unui sistem judiciar pe care s-a mizat că va susține cauza erdoganist-gullenistă. Dar probele din cele 2 procese s-au dovedit șubrede și chiar fabricate, iar după o condamnare inițială, toți așa-zișii complotiști au fost eliberați. Între timp, imaginea armatei fusese suficient șifonată în ochii unei populații tot mai sedusă de charisma premierului, iar între cele 2 tabere inițial aliate au apărut disensiunile.
Tensiunile au izbucnit în 2013, când în preajma alegerilor parlamentare, au fost publicate o serie de înregistrări audio pe site-ul YouTube, în urma cărora membrii guvernului și rudele apropiate ale acestora erau deconspirate pentru grave acte de corupție. A fost momentul declanșării oficiale între Erdogan și Gulen, unul care pare că și-a consumat o nouă bătălie în noaptea de 15 iulie. Iar ceea ce vedem după ce Erdogan a reluat controlul asupra țării reprezintă o continuare a acestui război: înlăturarea unor militari, ofițeri ai poliției și judecători reprezintă o epurare a sistemului împotriva mișcării guleniste, despre ai cărei membri se consideră că ocupă poziții în aparatul birocratic, iar apartenența lor este dificil de identificat. Cu atât mai mult, într-un astfel de moment sensibil, o acțiune în forță are sprijinul popular.
3 posibile ipoteze
Într-un material BBC, jurnalista Ezgi Basaran expune 3 posibile teorii privind orchestrarea loviturii de stat:3
1. Există voci care sugerează că evenimentele nu au fost altceva decât o diversiune, ”un steag fals”, regizat de președintele Erdogan în vederea acaparării a și mai multă putere, însă evenimentele par a fi ajuns mult prea departe, prin numărul de victime, încât să se considere ca aceasta să fie cu adevărat validă.
2. O a doua teorie, sugerată de reprezentanți ai mișcării kurde este aceea că suporterii mișcării seculariste, kemaliștii din armată au întins o cursă guleniștilor pentru a-i convinge să organizeze o lovitură de stat. Știind că aceasta va eșua, scopul acestora nu a fost altul decât de a elimina din rândul armatei reprezentanții acestei mișcări rivale, de orientare pro-islamistă, cu ajutorul brațului de fier al altei tabere pro-islamiste.
3. O a treia teorie, provenită dintr-o sursă a poliției potrivit jurnalistei citate, afirmă că guvernul AKP plănuia arestarea unor oficiali din armată care simpatizau cu mișcarea lui Fethullah Gulen. Sursa susține că după ce au aflat informația, liderii loviturii de stat au luat inițiativa de a prelua puterea mai devreme decât plănuiau inițial, de aici și neîndemânarea cu care au acționat și o posibilă motivație a faptului că mulți dintre soldații aflați pe străzile din Ankara și Istanbul au afirmat că nu au știut la ce participă.
Istoricul relațiilor dintre Erdogan, Gulen și armată, precum și enunțarea celor 3 posibile teorii pot oferi răspunsuri parțiale la întrebările anterioare. Cu toate acestea, potrivit lui Basaran rămân câteva neclarități, care păstrează o ambiguitate cu privire la întregul spectru de evenimente. Mai întâi, folosirea violenței, dincolo de orchestrarea unei lovituri de state, nu pare a fi modul de operare al taberei lui Gulen. Aceasta s-a folosit mai degrabă de metode caracteristice serviciilor de spionaj, precum înregistrări ascunse, fabricarea de probe sau scandaluri de defăimare, precum în procesele împotriva militarilor, contribuția la eșecul procesului de pace de la Oslo cu minoritatea kurdă sau scandalul de corupție în care au fost implicați membrii guvernului, în 2013. În al doilea rând, declarația juntei, care a fost transmisă prin intermediul canalului televiziunii de stat, a avut o asemănare răsunătoare cu metoda de adresare a lui Mustafa Kemal Ataturk tineretului turc. Organizatorii loviturii s-au autointitulat drept ”Consiliul Păcii de Acasă”, care pare derivat dintr-o celebră afirmație a lui Ataturk: ”Pace acasă, pace în lume”. În același timp, în materialul publicat pe site-ul BBC, Ezgi Basaran susține că există posibilitatea ca tocmai asemănările atât de stricte cu mișcarea kemalistă să fi fost în mod intenționat realizate pentru a masca implicarea taberei clericului Gulen în evenimente.
Calul troian al lui Erdogan
Eșecul loviturii de stat din Turcia pare a provoca mai degrabă îngrijorare decât ușurare în rândul puterilor occidentale și regionale, care au îndemnat la cumpătare și respectarea Constituției Turciei în procesul de pedepsire a celor vinovați. Cei peste 300 de morți, împreună cu destituirile și arestările în masă a judecătorilor, militarilor și ofițerilor de poliție acuzați de complot, preucm și intenția declarată de reintroducere a pedepsei cu moartea, sunt privite drept o premisă pentru extinderea autoritarismului și a dictaturii actualului regim. Cu o orientare fățisă pentru valorile și tradițiile islamiste, Recep Erdogan nu a ezitat să apeleze la fundamentul religios pentru a sensibiliza și emoționa marea masă a electoratului, aflată eminamente în micile orașe și mediul rural. Președintele turc a apelat la un cal troian pentru a răsturna valorile unei republici seculare. În contextul unui conflict de durată cu instituția armatei, Erdogan și-a construit din timp contra-lovitura cu care să respingă un atac asupra sistemului pe care-l conduce.
Potrivit Reuters, după ce soldații care au preluat controlul stației CNN din Istanbul au fost înlăturați, un bărbat îmbrăcat într-un tricou roz striga ”Allahu Akbar” pe holurile postului TV, iar liderii religioși loiali președintelui au folosit în premieră rețeaua de moschei dotate cu boxe pentru a le cere cetățenilor să iasă pe străzi în numele ”jihadului” (războiul sfânt). În 1999, Erdogan era încarcerat pentru 4 luni după ce recita un poem care conținea pasajul: ”moscheile sunt barăcile nostre, domurile sunt coifurile, minaretele sunt baionete, iar cei credincioși, soldații noștri”.
Citește și:
De ce a eșuat lovitura de stat din Turcia (1) – Premisele evenimentelor din 15-16 iulie 2016
De ce a eșuat lovitura de stat din Turcia (4) – Consecințele slăbiciunilor unui ”leu vegetarian”
__________________________________________________________________________________________________________________
1 – Turkey’s bungled putsch: a strangely 20th century coup, Ece Toksabay, http://www.reuters.com/article/us-turkey-security-coup-analysis-idUSKCN0ZW0V0
2 – Why did Turkish coup plot fail?, Paul Kirby, http://www.bbc.com/news/world-europe-36814044
3 – Turkey coup: Who was behind Turkey coup attempt?, Ezgi Basaran, http://www.bbc.com/news/world-europe-36815476
