Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
Dispariţia lui Ariel Sharon a provocat un val de reacţii internaţionale, de la omagii şi regrete profunde ale majorităţii liderilor occidentali, până la afirmaţii dure din partea palestinienilor care nu şi-au îndulcit tonul faţă de dispariţia fostului premier israelian, la 85 de ani, după o lungă agonie.
Menţinerea în viaţă, chiar şi într-o stare vegetativă din care nu şi-a mai revenit vreodată, a reprezentat în primul rând o alegere a familiei fostului premier, însă a arătat totodată şi recunoaşterea pe care statul Israel i-o datorează unei figuri devenită legendară încă dinainte de a înceta din viaţă. Aşa cum Ariel Sharon a ţinut să reuşească în misiunile sale armate sau politice, la fel şi statul pe care l-a servit a făcut tot ce a putut posibil să-l sprijine să rămână în viaţă atât cât s-a putut din punct de vedere medical.
Reuters: „În război sau în retragere, Sharon a impus ritmul său”
Cariera politică a lui Sharon s-a frânt brusc, în ziua de 4 ianuarie 2006, când a suferit un atac cerebral masiv, la doua două săptămâni de la un altul mai puţin grav. La acel moment, era premierul Israelului, liderul unui partid recent înfiinţat, Kadima, şi unul dintre actorii principali ai politicii din Orientul Mijlociu. După o îndelungată carieră militară şi politică, în care s-a făcut remarcat prin succesele obţinute în urma conflictelor cu palestinienii sau vecinii din Liban şi Egipt, ieşirea bruscă de pe scena politică a lui Ariel Sharon s-a produs într-un moment de turnură al politicii israeliene, lăsând fără răspuns o întrebare simplă, dar justă: „Cum ar fi arătat politica din Orientul Mijlociu astăzi dacă premierul israelian nu ar fi suferit atacul cerebral pe 4 ianuarie 2006?”.
Cu câteva luni înaintea accidentului, Sharon luase controversata decizie de a retrage trupele israeliene din Fâşia Gaza, fapt care a provocat o ruptură chiar în propriul său partid pe care-l conducea atunci, Likud. A reuşit în scurt timp formarea unei noi forţe politice, Kadima, reuşind să-şi păstreze şi funcţia de premier. Decizia lui Sharon a surprins atât prin natura ei, cât şi prin faptul că cel cunoscut sub porecla de „Buldozerul” părea unul dintre cei mai improbabili lideri politici israelieni care să hotărască aşa ceva, în contextul trecutului său războinic şi nu de puţine ori controversat. Retragerea trupelor din Fâşia Gaza a însemnat şi demloarea caselor a 8.000 de israelieni care se stabiliseră în colonii special construite după ocuparea teritoriilor în 1967.
Însă tocmai experienţa acumulată în atât de multe conflicte şi războaie l-a făcut pe Sharon să afirme, încă din 2003, în cadrul unei şedinţe a partidului Likud, că ocupaţia din Cisiordania şi Fâşia Gaza „nu poate dura la nesfârşit”. „Să ţii 3,5 milioane de oameni sub ocupaţie este un lucru rău atât pentru noi, cât şi pentru ei. Vreau să spun în mod clar că trebuie să ajungem la concluzia că avem nevoie de un acord”, a mai declarat atunci, scrie The Telegraph într-o analiză a acestui subiect. De asemenea, într-un material dedicat îndelungatei sale cariere, corespondentul Reuters Dan Williams radiografiază cariera influentului politician, subliniind că personalitatea sa puternică l-a făcut să impună un ritm propriu atât în campaniile militare, unde s-a remarcat printr-o serie de acte de nesupunere faţă de deciziile superiorilor, cât şi atunci când pe plan politic a hotărât retrageri tactice. „Ca cineva care a luptat în toate războaiele Israelului, am învăţat din experienţa personală că fără a avea forţa necesară, nu avem nicio şansă de a supravieţui în această regiune…am mai învăţat însă tot din aceste experienţe că doar cu sabia nu se poate decide disputa aprigă a acestor teritorii”, declara Sharon în 2004, anticipând retragerea trupelor din Fâşia Gaza.
Fostul soldat şi comandant militar, care şi-a petrecut decenii din viaţă în luptele desfăşurate între malul Mediteranei şi râul Iordan, înţelesese că ocuparea unor teritorii atât de greu obţinute ajunsese să fie chiar împotriva intereselor Israelului. Odată ce victoria totală a fost obţinută, acesta a început să chestioneze dacă toate beneficiile obţinute îşi merită preţul plătit.
Principalul argument pentru susţinerea teoriei sale era unul simplu: arabii tind să aibă o rată a natalităţii mai mare decât cea a evreilor. Simulările demografice simple au relevat că zona dintre mare şi Iordan va deveni una majoritar arabă într-o bună zi. Dacă Israelul insistă să deţină tot acest teritoriu, statul în sine va fi forţat să aleagă între a deveni fie un stat evreu, fie o democraţie. Odată ce arabii ar forma majoritatea în tot acest spaţiu, Israelul nu ar mai putea fi şi una, şi alta. Astfel, Sharon a devenit primul lider al dreptei radicale care a înfruntat marea – şi încă nerezolvata – dilemă a Israelului: statul israelian poate deţine puterea şi domina fiecare oraş sau sat de la Iordan la Mediterană, dar este acest lucru moral şi înţelept?
Sharon, care a luptat personal pe străzile acestor oraşe şi sate, a susţinut în ultimii săi ani de carieră politică faptul că o parte din aceste teritorii trebuie sacrificate pentru a menţine ceea ce contează cel mai mult: protejarea Israelului ca democraţie. „Dacă insistăm în îndeplinirea în întregime a visului (de a deţine teritoriile ocupate în urma războiului din 1967 – n.r.), suntem predispuşi să-l pierdem cu totul”, a ţinut să avertizeze acesta. Cel mai probabil, dacă ar fi rămas în funcţie, după retragerea trupelor din Fâşia Gaza, Ariel Sharon ar fi hotărât acelaşi lucru şi în cazul Cisiordaniei. Însă nu poate fi ştiut dacă chiar întâmplate aceste evenimente, ele ar fi fost urmate de crearea unui stat palestinian funcţional. Cu toate acestea, realismul politic al lui Sharon de după 2003 trebuie analizat în balanţă cu o serie de pete negre de neiertat din trecutul său politic şi militar.
Ofiţer strălucit sau criminal de război?
Războiul din 1948, în urma căruia s-a constituit statul Israel, îl găsea pe tânărul Ariel Sharon pe câmpul de bătălie. În anii ’50, acesta conducea „Unitatea 101”, o forţă specială care avea scopul retalierii în cazul atacurilor asupra ţintelor israeliene. După ce o mamă cu doi copii au fost ucişi de un infiltrator palestinian într-un kibuţ în octombrie 1953, Sharon şi oamenii săi au descins în satul Qibya din Cisiordania, aflat atunci sub jurisdicţie palestiniană. Soldaţii săi au folosit explozibili pentru a demola 45 de case, omorând 69 de oameni, dintre care trei sferturi erau femei şi copii. A participat ca ofiţer activ în toate campaniile militare ale Israelului de până în august 1973, când a fost trecut în rezervă, fiind însă chemat din nou la datorie în luna octombrie a aceluiaşi an, pentru a lua parte la războiul Yom Kippur, împotriva Egiptului. Cu aceată ocazie, si-a încheiat glorios cariera militară printr-o campanie considerată decisivă în câştigarea războiului de către Israel.
Mai târziu, când Sharon era ministrul apărării, acesta a coordonat invazia din Liban. O anchetă care a cercetat o serie de evenimente l-a declarat „personal responsabil” pentru masacrul palestinienilor din taberele de refugiaţi din Sabra şi Chatila, în 1982. Între 800 şi 3.500 de oameni au fost ucişi după ce o miliţie libaneză creştină a atacat aceste tabere, ancheta dovedind că intenţiile acestora fuseseră cunoscute de Sharon, care nu a întreprins vreo acţiune pentru a opri baia de sânge. În urma acestui eveniment, palestinenii şi restul lumii arabe l-au catalogat pe Sharon drept criminal de război. Forţat să demisioneze, cariera sa politică părea sfârşită acum trei decenii, însă acesta a avut o revenire spectaculoasă, reuşind să devină premier al Israelului în 2001. Ulterior, tocmai nemilosul general a devenit principalul lider care a condus la o serie de decizii politice pentru rezolvarea conflictului cu palestinienii.
Cunoscut în Israel după porecla sa populară, „Arik”, fostul premier al Israelului lasă în urma sa o sarcină cu care orice lider al ţării trebuie să se confrunte: încheierea păcii şi gestionarea relaţiei cu un viitor stat al Palestinei. Pentru cei care-şi vor aduce aminte de el, va rămâne în memorie drept carismaticul bărbat care putea cuceri printr-o sclipire paternală a ochilor şi veselia din râsul său, dar care putea în acelaşi timp să-şi exprime dezaprobarea într-o clipă, cu o singură privire dură şi rece.
