Home / CulturALL / Cronica film / În săptămâna Oscarurilor, recomandările PoliticALL pentru cele mai bune filme politice din 2013
Oscaruri1

În săptămâna Oscarurilor, recomandările PoliticALL pentru cele mai bune filme politice din 2013

Pentru că ne aflăm în săptămâna Oscarurilor, iar Retrospectiva 2013 PoliticALL şi-a propus să atingă inclusiv domeniul cinematografic, atât de strâns legat de spectrul politic punct de vedere economic şi propagandistic, am rugat câţiva prieteni implicaţi în fenomen să nominalizeze cele mai importante filme politice care au rulat în România anul trecut. Cu sau fără detalii explicative. Au cuvântul, în ordine:

Florentina Ciuvercă (Fondator şi editor Filmreporter.ro):

“Am ales filme care au rulat la cinema sau au fost măcar într-un festival la noi”:

1. The Act of Killing (regia Joshua Oppenheimer)

2. Camp 14: Total Control Zone (regia Marc Weise)

3. Zero Dark Thirty (regia Kathryn Bigelow)

Radu Toderici (ArtAct Magazine, critic de film):

Cum în lista mea apar şi filme de ficţiune, şi documentare, a căror valoare contextuală poate să difere de valoarea lor estetică, ordinea lor e întâmplătoare, nu ierahică. De asemenea, pentru poziţiile 4 şi 5, am ales câte două filme foarte asemănătoare, care pot fi discutate şi separat – faptul că au apărut însă în acelaşi an e probabil ceva mai mult decât o simplă întâmplare.

1. La Vie d’Adèle – Chapitres 1 et 2 (regia: Abdellatif Kechiche). E câştigătorul Palme d’Or-ului de anul acesta, într-un moment în care în Franţa ieşeau în stradă alternativ susţinătorii căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi oponenţii lor conservatori. O coincidenţă foarte profitabilă pentru Kechiche, care nu ar trebui totuşi să pună sub semnul întrebării meritele reale ale filmului: ca poveste de dragoste, La Vie d’Adèle nu spune foarte multe lucruri noi, în schimb, ca poveste a unei relaţii între două lesbiene, el ocoleşte deja obişnuita intrigă a vinovăţiei şi persecuţiei din filmele care tematizează iubirea gay (vezi de exemplu Brokeback Mountain) pentru nişte tuşe ceva mai subtile legate de percepţia socială a homosexualităţii, „normalizând” cumva subiectul pentru publicul larg (şi heterosexual).

2. The Act of Killing (regia: Joshua Oppenheimer). Probabil cel mai bun documentar din 2013, filmul lui Oppenheimer are la bază o găselniţă care îi dă şi un uşor aer conceptual: câţiva dintre protagoniştii masacrelor anti-comuniste din Indonezia de la sfârşitul anilor ’60 sunt provocaţi să-şi pună în scenă crimele sub forma genului lor preferat de film. Pe lângă rezultatele absurde şi uneori suprarealiste ale acestor încercări de a filtra genocidul indonezian prin sensibilitatea popcorn occidentală, The Act of Killing aduce în faţa spectatorului o societate în care cei responsabili pentru masacre sunt în continuare văzuţi ca nişte eroi naţionali. În filmul lui Oppenheimer, învingătorii nu scriu istoria, ci o filmează, cinic şi fără justificări, iar aceste versiuni proprii ale evenimentelor sunt cu atât mai şocante cu cât anti-eroii lui Oppenheimer nu îşi pun nici după aproape o jumătate de secol problema implicării lor morale în întâmplările pe care le rememorează.

3. Dirty Wars (regia: Rick Rowley). Un rechizitoriu la adresa politicilor militare ale SUA sub George Bush şi Barack Obama şi un documentar care arată ca unul dintre thrillerele regizate de Alan J. Pakula la începutul anilor ’70, Dirty Wars are, sub suprafaţa uşor senzaţionalistă, câteva lucruri foarte serioase de spus despre modul în care se desfăşoară „războiul împotriva terorismului” în Orientul Mijlociu. De pildă, aşa cum îi declară jurnalistului Jeremy Scahill un martor la un raid al armatei americane într-un sat din Afganistan, numărul mare de civili ucişi în aceste atacuri nu face altceva decât să-i radicalizeze pe supravieţuitori. Pornind de la argumente de acest fel, care au devenit în ultimii ani locuri comune ale criticilor intervenţionismului american, Scahill investighează în Afganistan, Yemen şi Somalia rezultatele alianţelor contextuale ale SUA cu diversele facţiuni armate locale împotriva al-Qaida şi discută modul în care sunt eliminaţi cei care sunt consideraţi duşmani ai Americii. Un bun exemplu de documentar de investigaţie, cu o nuanţă de narcisism din cauza omiprezenţei lui Scahill şi, probabil, o mostră de retorică care poartă amprenta epocii – problema, pare să sugereze documentarul, nu ţine numai de o anumită politică pusă la punct în timpul administraţiei Bush, ci şi de pasivitatea, eventual complicitatea administraţiei Obama la continuarea ei.

4. La malédiction du gaz de schiste (regia: Lech Kowalski)/ Gasland Part II (regia: Josh Fox). Două exemple foarte bune de documentar activist, care tematizează una dintre problemele cele mai controversate ale ultimilor ani: impactul ecologic al exploatării gazelor de şist. În cazul lui Fox şi al sequel-ului lui la Gasland, produs de această dată de HBO, nivelul discuţiei nu s-a schimbat aproape deloc – filmul e construit tot în aceiaşi termeni personali, din perspectiva unui participant la nişte evenimente pe care încearcă să le înţeleagă cu camera în mână, vizitându-i pe cei care pretind că apa le-a fost contaminată cu substanţe folosite în procesul de fracturare hidraulică sau studiind documente ale companiilor de gaz care dau de înţeles că acestea pun la cale campanii de discreditare a activiştilor. E adevărat că Fox nu mai e în niciun caz o simplă voce în această dezbatere – de la apariţia primei părţi a documentarului el a devenit în SUA una dintre figurile cele mai cunoscute ale opoziţiei împotriva exploatării gazelor de şist –, dar credibilitatea lui şi funcţia lui autoasumată, de portavoce pentru nemulţumirile oamenilor obişnuiţi, à la Michael Moore, cântăresc la fel de mult ca şi noile argumentele pe care le aduce filmul. La rândul lui, Kowalski încearcă să surprindă o parte din reacţiile americanilor din vecinătatea zonelor în care se exploatează gaze de şist, dar miza filmului lui, produs de ARTE, e dublă: având în fundal criticile americane, La malédiction du gaz de schiste consemnează mişcarea de opoziţie a unora dintre locuitorii unui sat polonez la instalarea unor sonde ale companiei americane Chevron. Întâmplător, prima proiecţie a filmului lui Kowalski la festivalul de film documentar de la Sibiu a avut loc cu o zi înainte de izbucnirea protestelor similare de la Pungeşti.

5. Spring Breakers (regia: Harmony Korine)/ The Bling Ring (regia: Sofia Coppola). Două variante de critică a obsesiilor americane ale momentului, hedonismul şi cultul celebrităţii. Problema ambelor filme e că sunt extrem de ambigue – nu e deloc clar ce vor să spună Korine şi Coppola atunci când acumulează scene după scene de exces; ironia lipseşte din aceste poveşti despre tinerii americani şi trebuie să te mulţumeşti cu o constatare de fapt care confirmă (şi nu nuanţează aproape deloc) nişte stereotipii deja existente. Şi totuşi, cu greu s-ar putea găsi nişte filme mai reprezentative pentru o anumită stare de panică morală care defineşte o parte a cinematografiei americane post-criza din 2008.

Irina Trocan (Film Menu, critic de film; co-selecţioner NexT IFF):

În ordinea subiectivă:

The Act of Killing (Joshua Oppenheimer)

Apres mai (Olivier Assayas)

No (Pablo Larraín)

Night Moves (Kelly Reichardt)

A Touch of Sin (Jia Zhangke)

Toate filmele pe care le-am pus pe listă se referă direct la o situație politică concretă, o criză relativ restrânsă ca întindere spațială și temporală. Am evitat documentarele tradiționale (și nu numai ca să ascund că încă n-am văzut „Dirty Wars” după Jeremy Scahill) pentru că n-am vrut ca gravitatea problemei la care se referă să claseze documentarul mai sus sau mai jos – am vrut să le pot judeca estetic, după opțiunile realizatorilor. Toate filmele din top (din care patru sunt de ficțiune) sunt inventive formal, încearcă să găsească cel mai bun fel de a își relata/sugera subiectul politic.

Ruxandra Grecu (Reporter emisiunea “Ca-n filme”, Digi24):

“Heli” (regia Amat Escalante)

“No” (regia Pablo Llarain)

“Argo” (regia Ben Affleck)

Redacţia PoliticALL:

 “12 ani în sclavie” (r. Steve McQueen) a fost nominalizat de redactorii PoliticALL, în timp ce preferinţele sus-semnatului se îndreaptă spre următoarele realizări cinematografice care au rulat în România în circuitul cinematografic sau festivalier:

În primul rând, “The Act of Killing” (r. Joshua Oppenheimer) – pe care l-am putut vedea anul trecut la One World Romania şi TIFF, şi pentru care am optat în detrimentul “The Gatekeepers” (“Cerberii” – r. Dror Moreh) – care a rulat anul trecut în cadrul festivalului CinePolitica.

De asemenea, tot în cadrul unui festival – Les Films de Cannes a Bucarest – am putut vedea două producţii orientale care cred ca au redat excelent atmosfera şi tensiunea realităţii din regiune: filmul palestinian “Omar” (r. Hany Abu-Assad) şi cel iranian “Manuscrisele nu ard” (r. Mohammad Rasoulof), un film turnat în anonimitate şi păstrat fără generic, pentru a nu-i pune în pericol pe cei care au lucrat la el şi cu o interpretare excelentă a actorilor.

În fine, nu neapărat ultimele pe listă, “No” (r. Pablo Llarain) şi “Heli” (r. Amat Escalante) sunt singurule filme dintre cele menţionate care, din fericire, au rulat şi în afara unor festivaluri (în cazul acesta, TIFF, respectiv Les Films de Cannes a Bucarest). Ceea ce contribuie la ilustrarea unui peisaj în care pentru publicul românesc accesul la filme non-hollywoodiene legate de subiecte cu implicări politice este unul destul de sărac în afara preocupării unor festivaluri dedicate unor astfel de teme.

 

Despre Adrian Călugăru

Vezi și

azi dar candva 26 octombrie dimitrie cantemir domnitor moldova scriitor filosofie istanbul moscova

Azi, dar candva – 26 octombrie

26 oct 1957 – A decedat Nikos Kazantzakis, romancier, dramaturg, poet, traducator si eseist grec, …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *