Politicall.ro Educare prin informare
Articole relevante
In Medalia de onoare, Victor Rebengiuc este Ion I. Ion. O replica umana a nimicniciei, neinsemnatatii, nici macar a mediocritatii. Amintirile sale (memoriile din ce-l de-al doilea Razboi Mondial – scrisori trimise catre sotia sa si fotografii din tinerete) incap lesne intr-un sertar. In aparenta e un batranel plat, fost contabil – aflam cele din urma doar intr-o singura replica – , precaut si previzibil ( verifica din nou inchiderea sertarului, in care, intr-o carte, ii stau bine ascunse economiile, se debaraseaza discret de o hartie pe care o mototolise si o aruncase pea vizier, cand scopul ei era instiintarea tuturor locatarilor ca respectivul este “rau platnic” la intretinere – aici “previzibil”, gratie unor cadre fixe, in gros-plan, ramase neclintite pe subiectul secvential), cugetator ocazional – in baie, in fata unei sticle de vodka pe jumatate umpluta cu apa; in tramvai; in jumatatea sa de pat, dimineata. Vorbeste mult si cu oricine – inclusiv cu niste copii vecini de bloc, ce vor sa-i asculte ispravile din razboi – , e glumet, iubitor si grijuliu cu sotia sa, cateodata trist. Fara vreun motiv evident. E vesnic nemultumit – ba e prea frig in apartament iarna, ba, dupa “interventia” lui, devine prea cald – , neindreptatit si in relatii insinuant- cordiale cu fiul emigrat, inainte de Revolutie, in Canada. E sugerat nationalist – votase cu Vadim – , resemnat dar si oportunist – atunci cand sansa ii da ocazia. Isi doreste atentie : din partea sotiei, a tovaraselor ei de rummy, a angajatului de la reteaua de termoficare. Din partea oricui. E batranelul cu pantaloni prea scurti, si un cojoc ponosit, ce are intodeauna cu el o sacosa. Nici macar un nume ce nu poate fi confundat cu altul nu are. Pare o reflectie pragmatica, mioritica, si stearsa a lui Julien Boudin intr-o Romanie a lui 1995, dar nu numai, in timp ce introvertita sa sotie Nina (alintata Ninotchka) aminteste de Clemence Boudin, sotii autoexilati in propriile “carcase”, a sentimentelor si resentimentelor, interpretati de Jean Gabin si Simone Signoret in “necrologul” Le Chat, semnat Pierre Granier-Deffer, acum patru decade.
Totusi, Ion I. Ion, in aparenta-i nimicnicie, e un personaj filozofic. Scenaristul Tudor Voican il prefateaza doar ca depinzand de celelalte personaje, ori structurandu-si existenta in jurul lor. Dar asta nu-l face nici individualist/egoist/egocentric. Il face si mai empatic. Scenariul ii plaseaza mici noduri comportamentale, configurate in reactii surprinzatoare ale propriului caracter : nu sta pe ganduri cand este rugat de administratorul blocului sa inmaneze o petitie presedintelui ; incearca sa amane vizita fiului sau, dezamagit de oficialitati, de birocrati, de el insusi ; insista, pana cand este bruscat, la ghiseul functionarei, refuzand sa accepte ca medalia nu-i apartine ; se isterizeaza de dezinteresul veteranului cu care este confundat, cand acesta, din considerente personale, ii refuza ajutorul cerut ; se incapataneaza sa accepte o realitate in care nu crede. Altfel spus, da inainte in loc sa traga inapoi.
Scenariul lui Voican, minutios si riguros construit din prima scena pana-n ultima, eviscereaza in carne vie cu precizia unui bisturiu existenta si simtamintele unei fiinte trecatoare, nesemnificative, defavorizate, caruia apelului la neuitare, strigat din toti rarunchii, uneori prin gesturi si masuri disperate, i se aduce un aport regizoral pasional.
Calin Peter Netzer ingusteaza majoritatea scenelor in care apare Ion, punctandu-si astfel dramarurgic metrajul cu inubliabile cadre-portret, favorizeaza simbolistica juxtapunandu-si personajul peste obiecte si spatii – “coincidentele” constand in imbinarea filmarii statiei de metrou Eroilor si, in cateva randuri, monumente istorice (tot cu eroi)-personaj – , interpune obiecte si distante intr-e Ion si Nina subliniindu-le mocnita disputa, fibreaza importanta dialogurilor filmand adesea in spatii stramte, tipic minimalistilor – intr-e peretii galbui ai apartamentului, in interiorul unor resedinte, minimizand asadar plasarea actiunii intr-un habitat exterior – si, dar nu neaparat in ultimul rand, un cadru – in plan secventa – fix, definitoriu pentru ceea ce inseamna inca Ion, in capul mesei de Craciun, captand singur intreaga atentie a aparatului, cu familia forfotindu- in jur. Se gandeste, privind in gol, in jos. Si aproape ca izbucneste in plans. Poate pentru ca lucrurile ar fi stat altfel astazi, cu el si cu familia lui, daca nu s-ar fi pripit sa judece. Poate pentru ca a trisat (tocmai in acest moment festiv, de mare importanta pentru el si familia lui). Ori poate pentru ca nu este intrebat nimic si nimanui nu-i pasa. Decat lui. Nu stim.
